RSS

Arhive pe etichete: retete

Pastorel Teodoreanu – umor si gastronomie

Păstorel Teodoreanu, figură singulară în literatura română, şi-a dedicat viaţa în aceeaşi măsură scrisului şi escapadelor bahice şi gurmande. Avertisment: următoarele extrase din opera sa pot dăuna grav persoanelor fără umor.
Într-o seară banală de iarnă, în Cetatea de Scaun a Iaşilor, îndoliată după Primul Război Mondial, Păstorel Teodoreanu şi un camarad de arme se plimbau agale pe străzi lăturalnice, după ce săvârşiseră un pahar de vin. Coteau pe ulicioare pustii din liniştitul cartier al Tătăraşilor, pentru a nu fi siliţi să-i salute pe ofiţerii nemţi. Purtau încă uniforma Regimentului 24 Artilerie. Deodată, zăresc în pragul bisericii un preot înalt şi, datorită cine-ştie-cărui impuls ancenstral, caută o vorbă de încurajare. „Ce doreşti fiule?“, îl întreabă preotul pe Păstorel. „Să mă spovedesc, părinte. Caut ispăşirea păcatelor şi duhovniceasca sfinţiei tale binecuvântare.“ „Ai ucis?“ „Da.“ „Rău! Nemţi?“ „Nemţi.“ „Îţi place la teatru?“ „Da.“ „Bine! Dar «Moartea lui Mihai Viteazul»?“ „Nu.“ „Rău! Crezi în Dumnezeu?“ „Da.“ „Bine. Dar în Nicolae Iorga?“ „Nu!“ „Rău! Şi de ce nu crezi în Nicolae Iorga?“ „E zălud, părinte, e sărit!“ „Măgarule! Am să te reclam la marele cartier general! Am să te chem la Curtea Marţială! Vei fi împuşcat ca un câine! E o ruşine să mai porţi uniformă! La zid!“ Farsele făcute lui „Iorga Nicolai“ Şi Păstorel Teodoreanu, şi camaradul său o şterg. „Bine, domnule locotenent, cum îţi veni?“, îl întreabă tovarăşul său pe Păstorel. „Dar ce-am făcut?“ „Ăsta nu e popă, domnule.“ „Cum?“ „Ăsta e domnul profesor Iorga. S-a îmbrăcat aşa de frica nemţilor!“ Acesta era Păstorel Teodoreanu, epigramistul, poetul, prozatorul, cronicarul gastronomic, gurmandul, iubitorul şi degustătorul de vinuri şi coniacuri fine, avocatul, cel mai spumos boem al protipendadei epigramiştilor.
Era maestru al jocului de cuvinte! El e spiritul cel mai elevat. De aceea, sunt copleşit când sunt, adesea, comparat cu el. Mircea Ionescu-Quintus
Păstorel Teodoreanu a reprodus, cu măiestria unui comediant, dar cu harul unui erudit, spectacolul vieţii din România interbelică şi postbelică. Era printre oamenii aceia care au vocaţia boemiei şi care, atunci când se găsesc în cârciumă, devin sclipitori, atinşi de aripa zgârcită a geniului. Avea, e drept, o predilecţie aparte pentru ironiile la adresa cărturarului Nicolae Iorga. Acestuia i-a dedicat, pe lângă ridicolul episod numit „Vesela spovedanie“ şi surprins în lucrarea „Tămâie şi otravă“, un întreg volum de ironii, „Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai“, care a văzut lumina tiparului chiar la 9 mai 1931, când Guvernul României era condus de marele istoric. O mostră tonică din spatele copertelor: „În răsboiu-ntregitor,/ Fugind de gloata interlopă,/ Marele învăţător/ A fost mobilizat ca popă“. De ce nu-i plăcea apa de izvor Legendele care s-au ţesut în jurul epigramistului spun că „Strofele cu pelin“ au mobilat întreaga vitrină a unei librării din Iaşi la 10 mai, în ziua în care premierul vizita oraşul. Dar acesta este doar un amănunt, căci Păstorel i-a încondeiat şi pe prieteni, şi pe adversari, şi pe români, şi pe occidentali, dar mai ales pe ruşi. Şi, poate cel mai savuros, s-a luat pe sine în zeflemea, insistând, în cel mai natural mod cu putinţă, pe cea mai importantă calitate a sa: aceea de iubitor de vinuri şi de războinic pătimaş împotriva apei de izvor. „Pentru subtilul amator/ Care-şi respectă al său gât,/ E bună apa de izvor,/ Dar ca uzaj extern. Atât!“ Dar aceasta nu poate fi decât o virtute, căci ştim de la Horaţiu că „N-au să aibă viaţă poemele scrise de băutorii de apă“. Iar întâlnirile cu Păstorel Teodoreanu, indiferent care ar fi fost vârsta interlocutorului, terbuie să fi fost memorabile, căci doar aşa se explică faptul că, după decenii, contemporanii îşi amintesc perfect şi cele câteva secunde petrecute în compania teribilului enolog.
Omul era un drăguţ. Era un gurmand, îi plăceau mâncarea bună şi coniacurile bune. Dar avea o cultură a mesei! Constantin Bălăceanu-Stolnici
Contemporanul epigramist Mircea Ionescu-Quintus a fost fermecat de anvergura intelectuală şi de hazul său. Atât de mişcat încât i-a dedicat, deşi post-mortem, frumoasa epigramă: „Să-nchinăm paharul/ Pentru Păstorel!/ N-a fost nici Cotnarul/ Mai spumos ca el!“. „Păstorel Teodoreanu era maestru al jocului de cuvinte! El e spiritul cel mai elevat. De aceea, sunt copleşit când sunt, adesea, comparat cu el. Memorabilă este celebra lui pledoarie, când i s-a fixat un impozit mai mare decât trebuie pentru câştigurile din avocatură. S-a dus în instanţă, la contestaţie, cu următorul catren: «N-am venit/ Că am venit,/ Am venit/ Că n-am venit.» Superb, ce joc de cuvinte!“, povesteşte politicianul liberal. „Devenise un fel de «Bul㻓 Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici l-a întâlnit pe notoriul epigramist într-un moment delicat din amurgul vieţii acestuia: după ispăşirea a trei ani de închisoare, când l-a îngrijit în calitate de medic. Impresionant moment, spune Bălăceanu-Stolnici. „Omul era un drăguţ! Era mare beţiv. A început să-mi povestească: peste 50% din ceea ce i se atribuia lui ca bancuri nu erau, de fapt, ale lui. Devenise un fel de «Bulă». Era un gurmand, îi plăceau mâncarea bună şi coniacurile bune. Dar avea o cultură a mesei!“, îşi aminteşte academicianul.
sursa: adevarul.ro
Anunțuri
 
 

Etichete: , , , , , ,

Politetea in restaurant

Exista cateva reguli de baza pe care trebuie cunoscute inainte de o cina romantica, la restaurant. Afla cateva reguli de baza pentru a face o impresie placutala fiecare iesire in oras la masa.

Daca ai ales un local unde se mananca bine si este apreciat si de cunoscutii tai, nu trebuie sa te mire faptul ca este mereu aglomerat. Pentru a te asigura ca vei gasi o masa libera, s-ar putea sa ai nevoie de o rezervare din timp. Inainte de a „testa” un nou restaurant, este bine sa te interesezi de mancare si ambianta. Nu trebuie sa te jenezi sa intrebi despre aceste lucruri.Nu este lipsa de bun simt nici daca te interesezi, prin telefon, de preturile practicate.

Daca nu vei face acest lucru, e posibil sa regreti si sa treci prin momente mai putin placute. Nu uita ca si restaurantele modeste pot oferi mincaruri rafinate si atmosfera placuta. Exista restaurante de diferite categorii pentru orice buzunar. Tinuta trebuie sa fie adecvata momentului. Trebuie sa ai in vedere posibilitatea ca exista restaurante care nu accepta clienti imbracati in jeansi.

In general, cea mai potrivita tinuta pentru serile petrecute la restaurant este cea eleganta, clasica. Daca ai hotarat sa mergi intr-un local mai modest, unde te vei simti in largul tau intr-o tinuta mai lejera, nu are sens sa te imbraci la patru ace. La intrarea in restaurant, barbatul deschide usa femeii, lasand-o sa treaca in fata, pentru a intra prima. Primul care intra in local este barbatul, pentru a feri doamna de privirile indiscrete ale celorlalti si pentru a cauta o masa libera. Cand sunteti intr-un local, trebuie sa va comportati cu bun simt, fara a atrage atentia asupra dumneavoastra. Trebuie sa respectati obiceiurile localului. Daca restaurantul are si garderoba, nu va temeti sa lasati hainele. Daca le veti aseza pe spatarul scaunului nu veti face o impresie placuta. De asemenea, trebuie sa stiti ca unele restaurante au zone speciale pentru fumatori si sa respectati acest obicei. La masa se asaza intai femeia, care are prioritate in alegerea locului.

Barbatul trebuie sa ii tina scaunul, dupa care se va aseza pe locul din partea opusa sau alaturi. Daca nu este nici o masa libera, va puteti aseza la masa cu alte persoane, dar numai dupa ce ati cerut, in prealabil, acordul. Meniul trebuie consultat de fiecare in parte, dupa care domnul va da comanda chelnerului. O adevarata doamna evita sa discute cu ospatarul, pe tot parcursul mesei. In timpul mesei, nu priviti insistent vecinii, nu comentati, nu vorbiti sau radeti galagios. Nu veti face decat sa atrageti privirile suparate ale celorlalti. Asezati-va confortabil in scaun. Servetul NU trebuie tinut pe genunchi, ci se foloseste doar pentru stergerea gurii.

La sfarsit, se impatureste frumos si se pune intr-o parte. Daca, in lipsa chelnerului, barbatul serveste bauturile, nu va pune sticla pe masa, ci in frapiera. Vinurile se degusta la inceput de catre domn, care se decide asupra celui potrivit. Daca v-a facut recomandari chelnerul, luati-le in considerare. El ar putea sti, de exemplu, ca pestele merge cu vin alb, friptura cu vin rosu. Reclamatiile nu trebuie facute cu voce tare. Evitati cearta cu chelnerul, adresandu-va direct sefului de sala sau patronului.

sursa: http://www.calificativ.ro/Politetea_in_restaurant-a10140.html

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 26 Noiembrie 2012 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Parjoale moldovenesti

Al. O. Teodoreanu – Gastronomice

Anisoara (Vaslui) catre Marioara (Buenos Aires)

Imi scrii ca ti s-a facut dor de parjoale moldovenesti si ca nu mai stii cum se fac. Tu zici ca de zece ani de cand ai parasit Vasluiul, ca sa iti urmezi, dupa pravila, sotul, peste mari si tari ai uitat. O fi, dar nu cred. E mai probabil ca n-ai stiut niciodata sa faci parjoale. Nu te supara, ca si eu am fost victima aceleiasi vane iluzii. Eram convinsa ca stiu sa fac parjoale. Himera! Nu stiam nimic. De asta m-am incredintat usor si repede, bagand furculita in prima parjoala iesita din mana mestera a lui Vasile bucatarul, vecinul meu.

Are optzeci de ani trecuti si e pensionar.E originar din Cioca-Boca, un catun, daca ti-aduci aminte, pe langa Tibana. Cu toate ca in cei sapte ani batuti pe muche cat a fost „sef” pe un navir de cursa lunga, a devenit poliglot si cu gusturi cosmopolite, cand vine vorba de bucataria moldoveneasca, Vasile bucatarul devine sovin de o peremptorie intransigenta regionalista, de un fanatism feroce si exclusiv. De aceea, cand l-am intrebat cum trebuie tocata carnea pentru parjoale, cu masina sau cu satarul, a sarit ca ars:

– Satar? la parjoale? unde s-a mai pomenit? Toace ei cu satarul la Bucuresti mititeii, daca vor, si chiar sarmalili celi ali lor lunguiete si cucurechi murat, dar parjoala moldoveneasca sa n-o stropseasca!

Si-acum, iaca ce m-a invatat Vasile:

In ceea ce priveste carnea, popreala nu-i: poti face mata parjoale si din carne de vitel si de miel si de pasare (gaina, rata, piept de gasca si chiar curcan, cum binevoiesti). Prajoala batraneasca insa, numai din carne de vita sau vitel (cel mai bine), amestecata cu porc va s-o faci, a grait Vasile, altfel, nu.

Si iata cum:

Treci carnbea prin masina de doua ori.A doua oara adaugi: miez de paine muiat in lapte, sare, piper, marar, patrunjel fin tocat si prajit in unt. Dupa ce ai scos tocatura a doua oara din masina mai pui mata numarul necesar de oua (la 1/2 kg carne, 2 oua), freci fundul vasului in care pui tocatura c-un bot de unt proaspat de marimea unui ou de rata, adaugand (ad libitum) si un cartof ras pe razator.

Odata tocatura bine amestecata, presari fundul de lemn pe care lucrezi carnea, cu posmag (pesmet pisat daca ai uitat cum se zice la Vaslui). Iei cate o lingura de tocatura si o tavalesti pana ce ii dai forma sferica. Dupa asta, turteste tocatura cu un cutit lat, pana ce sfera se reduce la latimea unui deget aratator mai plinut. Ajuns aici, pregatesti tigaia in care ai lasat sa se topeasca o bucata buna de unt proaspat.

Cand da untul in clocot, asezi parjoalele in tigaie si le pregatesti pe ambele parti, pana ce se rumenesc cat trebuie (aici e aici!). Dupa ce s-au rumenit le scoti cu lingura gaurita si le potrivesti frumusel pe farfuria (calda) pe care vor fi servite. Tot mestesugul e ca parjoala sa fie rumenita pe dinafara si mustoasa pe dinauntru.

Garnitura clasica e piureaua de cartofi sau, cand apar cartofii noi, opariti cu unt. o parjoala moldoveneasca nu trebuie sa intreaca in lungime o carte de joc, mi-a spus Vasile, trei degete normale in latime, si sa fie de grosimea unui index de „boxer” categoria cocos (Vasile e sportiv).

Noroc la foc si pofta buna la mancare!

 

Etichete: , , , , ,

Istorii pitoresti despre vechi bucatari (1)

Epoca spaniola

Cele mai multe dintre meseriile legate de mâncare şi băutură „au ieşit târziu la uliţă”,
vorba unui cronicar muntean. În secolul al XVIIIlea, în plină epocă fanariotă, relaţiile sociale pe care le producea comerţul cu hrană arătau cu totul altfel decât ne închipuim noi astăzi. Tocmai de aceea ni s-a părut instructiv să evocăm acele timpuri pline de istorii pitoreşti despre vechii bucătari şi arta culinară de altădată.

Ştiinţa şi rangul bucătăriei

Am împrumutat aceste cuvinte pentru titlul de faţă din memoriile epistolare ale lui Ion Ghica, în scopul transcrierii unui citat sugestiv din clasicul român.

În vechime, curtea boierească nu cumpăra nimic din afară, dintr-ale gurii, poate doar mirodenii şi pometuri rare, care la noi nu se găseau, iar la trebuinţă, boierul putea să închiză porţile mari şi să trăiască luni întregi cu familia,cu slugile şi cu oamenii casei, optzeci şi o sută de suflete, fără să aibă nici cea mai mică nevoie de cei de dincolo zidului împrejmuitor. Avea mălai şi făină în ambare, cămara lui gemea de tot felul de băcănii şi sărături, iar în ţigănia moşiei avea franzelari, croitori, cizmari. Livada întinsă pe o jumătate din împrejmuirea fortificată rodea în adondenţă cireşe pietroase, caise cât pumnu,piersici roşii, struguri tămâioşi şi razachie, mere domneşti şi pere bergamote. În vremea rece a anului toate astea se prefăceau în magiun, marmeladă, dulceţuri, compot, vişinap, rachiu, ţuică şi vin. Râmătorii treceau la afumătoare şi vânatul la marinate. Cu asemenea alai de mâncare n-aveai grija molimelor sau a răzmeriţelor!

Numeroasa şi pestriţa suflare ce se îndestula cu astfel de bucate, pe lângă casa boierului Dudescu, căci despre acesta scrie Ion Ghica în rândurile citate, mişuna între „hotarele unui izlaz de ocol” aflat chiar în inima Bucureştiului de azi… „Coprinsul loc în târg începea de la Antim, mergea pă lângă Sfinţii Apostoli, trecea gârla până la Turnu Colţii, se lăţea spre sud şi apus, apucând şi o parte din Dealu Spirii. Astăzi (la mijlocul secolului al XIX-lea – nota red.) o bună bucată din vestita moşie este mahalaua Dudescului”. Tot clasicul precizează: „Bucătarii, care găteau pentru atâtea suflete, ocupau, dară, între meseriile curţii, un rang însemnat, iar gătitul era socotit aproape o ştiinţă.”

Bucătăriile erau monumentale, cu multe încăperi, fiecare având felurite întrebuinţări. Ion Ghica le numeşte „opere de arhitectură”, fiind, după casa boierească însăşi, „cele mai însemnate clădiri, cele mai îngrijite şi cele mai des cercetate”, de unde deducem că mâncarea şi mâncatul erau mai dese şi mai importante, la acea epocă, decât obştescul spălat şi curăţenia, în general.

sursa: http://bucataria.realitatea.net/articole/427/istorii-pitoresti-despre-vechi-bucatari

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 Februarie 2012 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,