RSS

Arhive pe etichete: Pastorel

Pastorel Teodoreanu – umor si gastronomie

Păstorel Teodoreanu, figură singulară în literatura română, şi-a dedicat viaţa în aceeaşi măsură scrisului şi escapadelor bahice şi gurmande. Avertisment: următoarele extrase din opera sa pot dăuna grav persoanelor fără umor.
Într-o seară banală de iarnă, în Cetatea de Scaun a Iaşilor, îndoliată după Primul Război Mondial, Păstorel Teodoreanu şi un camarad de arme se plimbau agale pe străzi lăturalnice, după ce săvârşiseră un pahar de vin. Coteau pe ulicioare pustii din liniştitul cartier al Tătăraşilor, pentru a nu fi siliţi să-i salute pe ofiţerii nemţi. Purtau încă uniforma Regimentului 24 Artilerie. Deodată, zăresc în pragul bisericii un preot înalt şi, datorită cine-ştie-cărui impuls ancenstral, caută o vorbă de încurajare. „Ce doreşti fiule?“, îl întreabă preotul pe Păstorel. „Să mă spovedesc, părinte. Caut ispăşirea păcatelor şi duhovniceasca sfinţiei tale binecuvântare.“ „Ai ucis?“ „Da.“ „Rău! Nemţi?“ „Nemţi.“ „Îţi place la teatru?“ „Da.“ „Bine! Dar «Moartea lui Mihai Viteazul»?“ „Nu.“ „Rău! Crezi în Dumnezeu?“ „Da.“ „Bine. Dar în Nicolae Iorga?“ „Nu!“ „Rău! Şi de ce nu crezi în Nicolae Iorga?“ „E zălud, părinte, e sărit!“ „Măgarule! Am să te reclam la marele cartier general! Am să te chem la Curtea Marţială! Vei fi împuşcat ca un câine! E o ruşine să mai porţi uniformă! La zid!“ Farsele făcute lui „Iorga Nicolai“ Şi Păstorel Teodoreanu, şi camaradul său o şterg. „Bine, domnule locotenent, cum îţi veni?“, îl întreabă tovarăşul său pe Păstorel. „Dar ce-am făcut?“ „Ăsta nu e popă, domnule.“ „Cum?“ „Ăsta e domnul profesor Iorga. S-a îmbrăcat aşa de frica nemţilor!“ Acesta era Păstorel Teodoreanu, epigramistul, poetul, prozatorul, cronicarul gastronomic, gurmandul, iubitorul şi degustătorul de vinuri şi coniacuri fine, avocatul, cel mai spumos boem al protipendadei epigramiştilor.
Era maestru al jocului de cuvinte! El e spiritul cel mai elevat. De aceea, sunt copleşit când sunt, adesea, comparat cu el. Mircea Ionescu-Quintus
Păstorel Teodoreanu a reprodus, cu măiestria unui comediant, dar cu harul unui erudit, spectacolul vieţii din România interbelică şi postbelică. Era printre oamenii aceia care au vocaţia boemiei şi care, atunci când se găsesc în cârciumă, devin sclipitori, atinşi de aripa zgârcită a geniului. Avea, e drept, o predilecţie aparte pentru ironiile la adresa cărturarului Nicolae Iorga. Acestuia i-a dedicat, pe lângă ridicolul episod numit „Vesela spovedanie“ şi surprins în lucrarea „Tămâie şi otravă“, un întreg volum de ironii, „Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai“, care a văzut lumina tiparului chiar la 9 mai 1931, când Guvernul României era condus de marele istoric. O mostră tonică din spatele copertelor: „În răsboiu-ntregitor,/ Fugind de gloata interlopă,/ Marele învăţător/ A fost mobilizat ca popă“. De ce nu-i plăcea apa de izvor Legendele care s-au ţesut în jurul epigramistului spun că „Strofele cu pelin“ au mobilat întreaga vitrină a unei librării din Iaşi la 10 mai, în ziua în care premierul vizita oraşul. Dar acesta este doar un amănunt, căci Păstorel i-a încondeiat şi pe prieteni, şi pe adversari, şi pe români, şi pe occidentali, dar mai ales pe ruşi. Şi, poate cel mai savuros, s-a luat pe sine în zeflemea, insistând, în cel mai natural mod cu putinţă, pe cea mai importantă calitate a sa: aceea de iubitor de vinuri şi de războinic pătimaş împotriva apei de izvor. „Pentru subtilul amator/ Care-şi respectă al său gât,/ E bună apa de izvor,/ Dar ca uzaj extern. Atât!“ Dar aceasta nu poate fi decât o virtute, căci ştim de la Horaţiu că „N-au să aibă viaţă poemele scrise de băutorii de apă“. Iar întâlnirile cu Păstorel Teodoreanu, indiferent care ar fi fost vârsta interlocutorului, terbuie să fi fost memorabile, căci doar aşa se explică faptul că, după decenii, contemporanii îşi amintesc perfect şi cele câteva secunde petrecute în compania teribilului enolog.
Omul era un drăguţ. Era un gurmand, îi plăceau mâncarea bună şi coniacurile bune. Dar avea o cultură a mesei! Constantin Bălăceanu-Stolnici
Contemporanul epigramist Mircea Ionescu-Quintus a fost fermecat de anvergura intelectuală şi de hazul său. Atât de mişcat încât i-a dedicat, deşi post-mortem, frumoasa epigramă: „Să-nchinăm paharul/ Pentru Păstorel!/ N-a fost nici Cotnarul/ Mai spumos ca el!“. „Păstorel Teodoreanu era maestru al jocului de cuvinte! El e spiritul cel mai elevat. De aceea, sunt copleşit când sunt, adesea, comparat cu el. Memorabilă este celebra lui pledoarie, când i s-a fixat un impozit mai mare decât trebuie pentru câştigurile din avocatură. S-a dus în instanţă, la contestaţie, cu următorul catren: «N-am venit/ Că am venit,/ Am venit/ Că n-am venit.» Superb, ce joc de cuvinte!“, povesteşte politicianul liberal. „Devenise un fel de «Bul㻓 Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici l-a întâlnit pe notoriul epigramist într-un moment delicat din amurgul vieţii acestuia: după ispăşirea a trei ani de închisoare, când l-a îngrijit în calitate de medic. Impresionant moment, spune Bălăceanu-Stolnici. „Omul era un drăguţ! Era mare beţiv. A început să-mi povestească: peste 50% din ceea ce i se atribuia lui ca bancuri nu erau, de fapt, ale lui. Devenise un fel de «Bulă». Era un gurmand, îi plăceau mâncarea bună şi coniacurile bune. Dar avea o cultură a mesei!“, îşi aminteşte academicianul.
sursa: adevarul.ro
 
 

Etichete: , , , , , ,

Casa Bolta Rece – implicari literare

sursa: Almanahul „Viata Romaneasca” 1983

Despre acest local. G. Calinescu spune in „Viata lui Mihai Eminescu”: Bolta Rece era o crasma de mahala, in dealul Sarariei, asezata in pivnitele si hrubele nesfarsite si adanci ale unor case boieresti daramate de mult, din care nu mai ramasesera decat boltele subterane. Un grec, Amiras, facuse in ele depozite mari de vinuri si prefacuse ruinatura intr-un loc de bautura devenit curand faimos.

Aici, se pare, s-au cunoscut Creanga si Eminescu, poetul sfarsind repede prin a-l aduce pe povestitor la sedintele Junimei, Bolta Rece ramanand in continuare locul lor predilect de petrecere. Si tot G. Calinescu spune: Eminescu isi adusese la Bolta Rece o cana anume, de sticla roz riglata, cu capac de zinc, ca nu cumva aburul rece al bauturii sa se piarda in vazduh.

In anul 1873, poetul minor si antijunimist infocat, M. Zamfirescu scrisese o bufonerie literara „Muza de la Bolta Rece”, in care, lamentabil-ironic, se intreaba:

Este oare Minunescu/Ce Egiptul a cantat?/Nu, acesta e Brutnarescu/Tot ca el de nesarat

I. Negruzzi pomeneste de Bolta Rece, intr-un episod legat de Eminescu:

Foarte caracteristic este ca, desi trimes de jurnalul Timpul pentru a scrie corespondenta despre festivitatile din Iasi, el nici macar nu se duse sa asiste la inaugurarea statuiei, ci in timpul cand mii si mii de oameni se ingramadeau inaintea Palatului domnesc, si ascultau discursurile patriotice ce se rosteau, el petrecea singura la Bolta Rece cu un pahar de Cotnar.

Un ecou editorial si publicistic al faimosului local iesen l-a constituit efemera revista „Bolta Rece” pe care A. Cazaban a scos-o din 27 noiembrie pana in 26 decembrie 1899.

 
 

Etichete: , , , , , ,

Parjoale moldovenesti

Al. O. Teodoreanu – Gastronomice

Anisoara (Vaslui) catre Marioara (Buenos Aires)

Imi scrii ca ti s-a facut dor de parjoale moldovenesti si ca nu mai stii cum se fac. Tu zici ca de zece ani de cand ai parasit Vasluiul, ca sa iti urmezi, dupa pravila, sotul, peste mari si tari ai uitat. O fi, dar nu cred. E mai probabil ca n-ai stiut niciodata sa faci parjoale. Nu te supara, ca si eu am fost victima aceleiasi vane iluzii. Eram convinsa ca stiu sa fac parjoale. Himera! Nu stiam nimic. De asta m-am incredintat usor si repede, bagand furculita in prima parjoala iesita din mana mestera a lui Vasile bucatarul, vecinul meu.

Are optzeci de ani trecuti si e pensionar.E originar din Cioca-Boca, un catun, daca ti-aduci aminte, pe langa Tibana. Cu toate ca in cei sapte ani batuti pe muche cat a fost „sef” pe un navir de cursa lunga, a devenit poliglot si cu gusturi cosmopolite, cand vine vorba de bucataria moldoveneasca, Vasile bucatarul devine sovin de o peremptorie intransigenta regionalista, de un fanatism feroce si exclusiv. De aceea, cand l-am intrebat cum trebuie tocata carnea pentru parjoale, cu masina sau cu satarul, a sarit ca ars:

– Satar? la parjoale? unde s-a mai pomenit? Toace ei cu satarul la Bucuresti mititeii, daca vor, si chiar sarmalili celi ali lor lunguiete si cucurechi murat, dar parjoala moldoveneasca sa n-o stropseasca!

Si-acum, iaca ce m-a invatat Vasile:

In ceea ce priveste carnea, popreala nu-i: poti face mata parjoale si din carne de vitel si de miel si de pasare (gaina, rata, piept de gasca si chiar curcan, cum binevoiesti). Prajoala batraneasca insa, numai din carne de vita sau vitel (cel mai bine), amestecata cu porc va s-o faci, a grait Vasile, altfel, nu.

Si iata cum:

Treci carnbea prin masina de doua ori.A doua oara adaugi: miez de paine muiat in lapte, sare, piper, marar, patrunjel fin tocat si prajit in unt. Dupa ce ai scos tocatura a doua oara din masina mai pui mata numarul necesar de oua (la 1/2 kg carne, 2 oua), freci fundul vasului in care pui tocatura c-un bot de unt proaspat de marimea unui ou de rata, adaugand (ad libitum) si un cartof ras pe razator.

Odata tocatura bine amestecata, presari fundul de lemn pe care lucrezi carnea, cu posmag (pesmet pisat daca ai uitat cum se zice la Vaslui). Iei cate o lingura de tocatura si o tavalesti pana ce ii dai forma sferica. Dupa asta, turteste tocatura cu un cutit lat, pana ce sfera se reduce la latimea unui deget aratator mai plinut. Ajuns aici, pregatesti tigaia in care ai lasat sa se topeasca o bucata buna de unt proaspat.

Cand da untul in clocot, asezi parjoalele in tigaie si le pregatesti pe ambele parti, pana ce se rumenesc cat trebuie (aici e aici!). Dupa ce s-au rumenit le scoti cu lingura gaurita si le potrivesti frumusel pe farfuria (calda) pe care vor fi servite. Tot mestesugul e ca parjoala sa fie rumenita pe dinafara si mustoasa pe dinauntru.

Garnitura clasica e piureaua de cartofi sau, cand apar cartofii noi, opariti cu unt. o parjoala moldoveneasca nu trebuie sa intreaca in lungime o carte de joc, mi-a spus Vasile, trei degete normale in latime, si sa fie de grosimea unui index de „boxer” categoria cocos (Vasile e sportiv).

Noroc la foc si pofta buna la mancare!

 

Etichete: , , , , ,

Sarmale moldoveneşti (reţeta lui Păstorel)

Sarmalele se fac si cu varza acra, dar cele facute cu varza dulce nu numai ca au un gust mai fin, dar fac reverenta oricarui vin de clasa mare. O sarma de varza acra in fata unui Chambertin, Romanée-Conti sau Nuits St. Georges evoca imaginea grotesca a unei spalatorese cu picioarele goale si manecele sumese, pregatindu-se sa execute o gavota cu un marchiz cu peruca pudrata pe o arie de Lulli.

Preparatia incepe prin oparirea foilor de varza proaspata cu bors. Sarmalele se fac numai cu virful foilor.

Tocatura se face din carne de bou (cind vom alunga oare vaca din bucatarie?) de la coada si carne de porc grasa. Se taie carnea in bucati mici si se trece o data prin masina. Se trece apoi a doua oara prin masina si se adauga: un miez de piine muiat in lapte, sare, piper, putina ceapa taiata foarte marunt si prajita in unt, putina verdeata tocata marunt (patrunjel si marar) si doua oua bine batute.

Cu aceasta compozitie se invelesc (termin consacrat) sarmalele, care nu trebuie sa intreaca in dimensiune o nuca de marime mijlocie. Mestesugul executantului consta in potrivirea umpluturii. Ea nu trebuie sa fie nici prea strinsa in foaia de varza (plumb), nici prea in voie (se desfac sarmalele). Se pune pe fundul unui vas un strat de varza taiata fin si deasupra se aseaza sarmalele, presarind intre ele boabe de piper negru. Deasupra sarmalelor, alt strat de varza taiata fin. Pe straturile de varza se pot pune felii de rosii si chiar ardei verde.

Aici intervine iar o chestie de gust: unii fierb sarmalele in bors, altii in vin. Recomand alta procedara: sa se fiarba innabusit in zeama de carne, pina ce scade lichidul la mai putin de jumatate.

Se scot de la foc si se duc la beci (nu in pivnita cu vinuri) sau alt loc racoros.

Asta pentru prima zi.

A doua zi. Se toarna peste sarmale o sticla de Cotnar vechi in care s-a diluat o buna cantitate de bulion italienesc (pasta de rosii) si se pune vasul in cuptor, sa fiarba mocnit si sa se rumeneasca putin. Cu zece minute inainte de a se servi se adauga doua linguri de unt proaspat.

La sarmalele preparate in acest fel, vinul rosu e de rigoare.

din Al. O. Teodoreanu – DE RE CULINARIA

 

P.S. Iata si textul original

Sarmalele (Adevărul literar și artistic 1933)

“Înscriind titlul de mai sus, am fost stăpânit de o clipă de nostimă viziune.
Mă vedeam în haina de ceremonie, debitând cele ce urmează în fața unui cerc de gospodine și de profesoare de bucatarie. (…) Cucoanele sunt îndeobște susceptibile chiar dacă, nu mai ales, în materie de bucătărie, și fiecare în parte, e convinsă că singura rețeta bună e aceea pe care o știe ea și că alta nu poate fi. (…)

Sarmaua, de pildă, e o măncare turcească. Dar așa cum o face turcul, s-o mănânce el. Nu văd de ce ne-am simți noi obligați tocătura de berbec cu orez și stafide (asta e sarmaua la origine), foi de vița, spanac sau ștevie. (…)

Un amănunt: acelora care apreciază mâncările onctuoase le recomand următoarele: să taie grăsimea de la o șuncă și să puie în fiecare sarma câte o steluța de grăsime. (…) Cu zece minute înainte de a se servi, se adaugă două linguri de unt proaspăt. (…) Slănina afumată pusă pe straturile de varza nu e rea, dar ia mult din finețea acestei mâncări, care (repet) este și trebuie sș rămână un plat de gourmet.
La sarmalele preparate în acest fel, vinul ros e de rigoare. Se-nțlege că un vin de trei-patru ani, bine născut, bine ținut și echilibrat. Fără îndoială, vinurile de Bourgogne sunt ideale. Cum idealurile sunt inaccesibile, ne putem mulțumi cu un Nicorești, Dealul Mare, Valea Călugărească sau Corcova”. Pe urmă, vorba cântecului:

Un deux, un deux
A la santé des amoureux!
Bouvons un coup, bouvons-en deux!”

Poftă bună vă doresc!

 

Etichete: , , , , ,