RSS
Imagine

O primavara frumoasa!

Casa bolta rece felicitare martie

 

Familiile marilor boieri din Moldova veacului XIX

sursa: esuceveanu.ablog.ro

Fig.-1-Negustori-si-boieri-de-rang-inferior-la-1825

Familiile boiereşti În secolul XIX, Iaşul era populat de o largă societate boierească de toate rangurile, între care se distingeau net familiile marilor boieri .
Aceste familii ieşeau în evidenţă în capitala Moldovei, prin reşedinţele lor somptuase (palate sau vile boiereşti), prin luxul interioarelor acestora, la care se adăugau mulţimea slugilor din casă (de menţionat că robia ţiganilor boiereşti era activă până prin 1856) şi vestimentaţia valeţilor. Acestea se completau cu luxoasele trăsuri boiereşti (landouri, caleşti, carete, docare etc.), trase de cel puţin patru cai (până la opt, sau chiar doisprezece, atunci când deplasarea se făcea pe mari distanţe, vreme rea şi drumuri proaste), straiele vizitiilor şi ale arnăuţilor de pază (cum sunt astăzi body-guarzii) şi harnaşamentul cailor (hamurile şi accesoriile acestora) .
Trăsurile scumpe se cumpărau de la Viena, Paris sau Londra, iar cele mai ieftine de la Braşov (aşa-zisele braşovence), cele scumpe putând costa cât o moşie, la care se adăugau bineînţeles caii, harnaşamen-tele, etc. Se poate aprecia că posesorul unei asemenea echipaj era echivalentul unui deţinător de astăzi al unei maşini foarte scumpe (Ferrari; Roll-Royce; Bentley; Lamborghini etc.). Într-o familie de mari boieri atât boierul, cât şi boieroica, dar şi fiii sau fiicele acestora aveau uneori câte o trăsură, dar în famile erau şi altele mai ieftine de „dărvală” (piaţă) .
De menţionat că la aceste aspecte privind mijloacele de transport care caracterizau marile familii boiereşti, se adăugau vestimentaţia acestora, dialogul (în societate) de regulă în franceză şi vestitele baluri boiereşti, pe care le organizau în saloanele palatele lor, sau participarea la recepţii garnisite de mese îmbelşugate, jocuri de noroc pe mari sume de bani (galbeni) şi la spectacolele de teatru sau concerte, la care se adăugau călătoriile în străinătate în scopuri turistice sau pentru tratament medical şi nu în ultimul rând studiile, pe care le urmau fii şi fiicele acestora, în celebre şcoli sau universităţi din Franţa (îndeosebi), Germania, Austria şi rareori Anglia .
Cele mai cunoscute mari familii boiereşti care aveau reşedinţe în Iaşi erau următoarele: familiile Sturzeştilor, Cantacuzinilor, Mavrocordaţilor, Rosetteştilor, Ghikuleştilor, Catargiilor, Moruzzeştilor, Mavrogheniilor, Callimachilor, Balşilor, Conache, Pogor şi a Bogdanilor (fiecare cu mai multe ramuri) .
Aceste familii, care reprezentau adevărata nobilime a Ţării, dădeau tonul vieţii aristocratice a Moldovei din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ei asigurau domnitorii şi marii dregători ai Ţării, dar şi politica, justiţia şi cea mai mare parte din viaţa economică căci în mâinile lor se afla puterea politică, majoritatea resurselor economice şi totalitatea deciziilor importante. Tot aceste familii manevrau şi majoritatea resursele naturale ale Moldovei .
Desigur la aceste familii de mari boieri se adăugau şi cele ale boierilor de ranguri inferioare precum: Alecsandri, Negri, Negruzzi, Kogălniceanu, Donici, Vârnav, Cuza şi alţii, rude aşa-zis „sărace” ale marilor boieri. Aceştia duceau o viaţă mai cumpătată, trăind mai mult la conacele de la moşii, unde erau feriţi de tentaţiile Capitalei. Datorită faptului că-şi administrau personal moşiile şi nu prin interpuşi, precum şi a faptului că desfăşurau şi alte afaceri cum ar fi comerţul sau intermedierile, veniturile lor erau ţinute permanent sub control, fapt care le dădea siguranţă şi independenţă, aşa că aceşti boieri de rangul doi sau chiar trei, ajungeau să-şi permită a-şi trimite fii sau fiicele lor în străinătate pentru studii, sporind simţitor şansele acestora de a accede apoi la înalte dregătorii la domnie, alături de fiii marilor boieri. În timpul studiilor din străinătate, aceştia îşi făceau relaţii, prin faptul că devin colegi şi prieteni cu fiii marilor boieri şi ai marilor negustori din Moldova, dar şi din Muntenia şi chiar din ţările unde aceştia studiau, realizând astfel largi relaţii internaţionale, învăţând mai multe limbi de circulaţie europeană, integrându-se şi în organizaţii internaţionale, precum cele masonice, ajungând cu timpul să şteargă astfel treptat limitele rigide până atunci dintre diferitele ranguri boiereşti, pregătind terenul pentru viitoarele mişcări revoluţionare de mai târziu, care vor duce în cele din urmă la Unirea Principatelor şi la Independenţa Ţării .
În ce priveşte originea nobilimii Moldovei, putem constata o împărţire a boierilor în două categorii şi anume :
– cei de origine grecească – urmaşii celor ajunşi în Moldova ca domnitori fanarioţi impuşi de Înalta Poartă (Turcia) sau sosiţi în Moldova pe filieră grecească ori grecă – fanariotă şi ,
– cei de origine „pământeană” – adică moldovenească sau străini stabiliţi de multă vreme în Moldova şi naturalizaţi ca moldoveni .
Boierii din prima categorie se pot identifica lesne după numele familiei. Aici intrau boierii Cantacuzini, Mavrocordaţi, Mavrogheny, Ghikuleşti, Moruzzeşti şi Şuţeşti .
Boierii Callimachi proveneau din Fanar şi erau sosiţi în Moldova o dată cu primul domnitor fanariot din această familie – Ioan Teodor Callimachi (1758-1761), ei dând trei domnitori în Moldova. Aceşti boieri au fost totuşi moldoveni la origine şi se numeau Călmaşu, o ramură a familiei şi-a grecizat numele în vechime, iar o altă ramură a familiei Călmaşu care a dat şi ea boieri în Moldova şi-a polonizat numele formând familia boierilor Kalmuţchi .
Alte familii boiereşti cum ar fi Lozonschi, Krupenschi, Kazimir sai pisoschi aveau, se pare, origine poloneză ori polonizată, prin îmbogăţirea în timp a unor angajaţi (vătafi în special) ai marilor boierilor originari din Polonia sau Rusia sau Moravia (Krupenschi) .
Boierii Moldovei cu familii de origine “moldovenească”, între care Rosetti, Cuza şi Balş au tot origini de import. Familia Rosetti se trăgea dintr-un oarecare Rosettos, italian grecizat, ajuns apoi pe meleagurile Moldovei pe filieră constantinopolitană, iar familia Cuza, deasemeni de origine italiană grecizată, se trăgea din Coza sau Cozadini; prima familie a dat Moldovei doi domnitori, cealaltă pe primul domnitor al Principatelor Unite, iar ambele au dat o mulţime de dregători domneşti. Familia Balş are şi ea la origine pe un oarecare Balşa sau Baloş, Bălăuş sau Boloş, provenit din Muntenegru .
Familiile boiereşti Sturza, Pogor, Bogdan şi Catargi, ca de altfel şi familiile Negri sau Negruzzi, se pot considera că au origini pure moldoveneşti, atât cât putea să aibă o familie boierească din Moldova evului mediu. Despre Ghikuleşti se ştie că au origine albaneză (aromână), grecizată în Fanarul Constantinopolelui, despre familia Millo că era originară din Franţa, familia Keşco din Lituania, iar familia Cerchez din Georgia .
Totuşi, toate aceste familii se pot considera a fi de origine „pământeană” căci după ce au trăit mai multe generaţii pe pământ moldovenesc, acestea s-au împământenit total prin căsătorii mixte, rezultând urmaşi care s-au dovedit a fi mari moldoveni şi patrioţi. Se poate spune că familiile din marea boierime erau înrudite între ele, mai de departe sau mai de aproape, căsătoriile între veri (de al doilea) fiind frecvente .
Dar numai o parte dintre boierii moldoveni deţineau dregătorii, iar dintre aceştia numai unii le practicau la Iaşi. De obicei boierii cu dregătorii în Iaşi erau şi ieşeni, adică aveau locuinţă în capitală (un palat, o vilă sau o casă mai modestă), la acestea însă se adăugau şi locuinţele boierilor foşti dregători, şi a celor care asipirau la dregătorii, care deşi aveau conace sau palate la moşii deţineau şi o locuinţă la capitală unde puteau gusta din plin deliciul vieţii boiereşti ieşene .
Marii boieri ai Moldovei şi familiile lor însă, erau consideraţi ceea ce astăzi se numesc „persoane publice”, aveau cu toţii reşedinţe la Iaşi şi erau cunoscuţi şi urmăriţi de domnie, de protipedadă, de oficialităţi, de agenţii consulatelor străine şi de întreaga populaţie a oraşului. Aceşti mari boieri fiind şi foarte bogaţi ieşeau în evidenţă atât prin palatele pe care le locuiau, care erau foarte mari noi şi luxoase, prin trăsurile cu care se deplasau, care erau dintre cele mai scumpe şi trase de cel puţin patru cai de rase rare, înzestraţi cu harnaşament deasemeni costisitor. Aceştia atrăgeau toate privirile mai ales când plecau cu caleştile de la palat spre moşii sau către palatele de vară din preajma Iaşului, în străinătate, ori doar spre palatele altor boieri, teatru, sau la biserică pentru vreo ceremonie religioasă .
Totuşi grosul vieţii marilor boieri ai Iaşului din veacul al XIX-lea. se consuma în spatele groaselor ziduri ce împrejmuiau palatele acestora, unde aveau loc întălnirile boierilor la mese festive, la jocuri de cărţi sau la taifasuri femeieşti dar şi ale bărbaţilor, ori la strălucitoarele baluri care se repetau de câteva ori pe an, sau la umbra plantelor din grădinile palatelor atunci când vremea era prielnică .
Afară de marii boieri în iaşi îşi duceau veacul şi boieri de rangul II şi chiar III care erau personalităţi cunoscute ale Iaşilor cunoscute a le capitalei prin cultură, şarm personal, viaşă publică etc.
Iată o scurtă prezentare a unor familii boiereşti mai cunoscute din Iaşul veacului al XIX-lea .

Familia boierească Balş Originea acestei familii este controversată, existând mai multe variante în acest sens :
– una dintre variante menţionează că familia Balş din Moldova ar descinde din familia domnitoare Balşa din Muntenegru ,
– o altă variantă, susţinută printre alţii şi de Haşdeu că familia ar descinde din Balaş, Baloş sau Băluş, cunoscuţi din vechile hrisoave, precum marele paharnic Baloş la 1433 în timpul domnitorului Alexandru cel Bun .
Cert este că Teodor Balşa a avut trei fii Ioan Balos (1530 ?), Toader şi George. Atât Ioan cât şi Toader au fost amândoi mari logofeţi şi odihnesc la Mănâstirea Râşca din Bucovina .
George este menţionat într-un hrisov din 1490, ca boier moldovean al lui Ştefan cel Mare (prin care domnul îi dăruieşte satul Drăguşani). Tot în această perioadă este pomenit şi un egumen al mănâstirii Râşca pe numele Rafael Balş. Genealogia clară a familiei, dovedită printr-un document din anul 1584, începe cu fiul lui Teodor, marele vornic Cristea Balş. Acesta a avut ca soţie pe Eudochia, fiica doamnei Ruxandra, soţia lui Petru Vodă Rareş. Ei au avut cinci urmaşi şi anume : Matei, Vasile, Toader, Lupu şi George. Din Lupu şi George se trag cele două ramuri celebre ale familiei Balş din Moldova. Mare parte dintre membrii familiei Balş au îndeplinit înalte funcţii de dregători şi s-au înrudit cu celelalte mari familii boiereşti ale Moldovei .
– Ramura lui George s-a stins la 24 martie 1837, o dată cu decesul lui Teodor Balş (poreclit Frederik). Toader Balş s-a născut pe la 1760 şi a ajuns pe la sfârşitul vieţii sale, printre cei mai bogaţi boieri al Moldovei .
A îndeplinit înalte funcţii dregătoreşti de vornic, spătar şi mare logofăt şi a avut un rol binecunosct în istoria Moldovei. Bun patriot, s-a străduit să facă bine Ţării şi să fie cât mai corect. Bogat, ambiţios, serios şi bătăios, Balş fusese supranumit Frederik, aluzie probabil la Frederik cel Mare, căruia unora li se părea că-i seamănă, mai cu seamă datorită impozantei sale bărbi şi a stufoaselor sale mustăţi „om măreţ la chip şi la barbă” cum era apreciat .
– Lupu Balş, fiul lui Ionaşcu Balş, fusese logofăt, (conform unor documente din 1617) şi fiul mai mare al lui Cristea Vornicul. A fost căsătorit cu Magdalena, cu care cu care a avut trei copii (conf. unui hrisov din 1610, prin care fostul pe atunci, paharnic Balş, este orânduit să aleagă nişte părţi de moşie). Un urmaş peste ani Lupu marele logăfăt Balş (mort la 1790), figurează prin diferite documente din 1750 şi 1771, foarte bogat, a fost însurat cu Safta Cantacuzino cu care a avut şase copii toţi băieţi, din care trei : George, Teodor şi Constantin, formează fiecare câte o ramură Balş, din care se trag toţi Balşii de mai târziu şi de astăzi şi lasă moştenire prin diată (testament) vizată de chiar mitropolitul Veniamin Costachi, la 21 martie 1809 urmaşilor săi, imensele sale averi între care : nouă moşii în ţinutul Sucevei şi Botoşanilor, douăsprezece moşii în ţinutul Iaşilor, o vie în Copou alte două vii în ţinutul Putnei, două moşii în ţinutul Hârlăului, două la Fălciu, şi lista continuă … Ramura Lupu Balş, a fost cea care a continuat familia Balş până în zilele noastre .
Marea, puternica şi influienta familie a boierilor Balş, foarte bogaţi, având frecvent dregătorii domneşti şi pretenţii la tronul Moldovei, a avut în timp destule şi bogate reşedinţe atât la moşii sau oraşele ţinuturilor, cât şi în Iaşi. Totuşi astăzi la Iaşi, nu se mai cunosc decât două foste reşedinţe mai importante şi o biserică ctitorită de câtre unul dintre vechii balşi şi anume biserica Sfântul Dumitru (sau Dimitrie-Balş) .
Se remarcă că urmaşii balşilor, atât cei din ţară cât şi din străinătate sau împuţinat simţitor numeric, având în vedere mărimea de odinioară a celebrei familii .

Familia boierească Beldiman Familia Beldiman, pe vremuri o mare familie cu prestigiu şi influienţă, cu timpul a mai pierdut din rezonanţă iar urmele sale se găsesc mai mult în vechi scrieri şi mai puţin în actualitate sau cu atât mai mult în clădiri istorice cunoscute. Acestea în mare parte au dispărut fiind demolate, dar totuşi se cunosc în Iaşi două frumoase clădiri de fapt adevărate palate, care găzduiesc una Fundaţia „Apolonia” (din şoseaua Păcurari) iar celelalt „ Palatul Copiilor ” (din strada Săulescu) .
Se spune că familia (Beldiman) se trage din familia conţilor maghiari Beldi din Amanul din Transil-vania, alcătuind familia Beldiman, stabilindu-se în secolul XIV sau chiar mai înainte în Moldova. Documentar familia Beldiman este menţionată la 1412 în timpul lui Alexandru cel Bun şi a lui Petru Rareş la 1527, iar primul mare boier cunoscut cu acest nume, a fost la 1581, marele vornic Gligorie Beldiman. Totuşi se spune că întemeitorul familiei ar fi Nichifor Beldiman, probabil fiu al lui Gligorie, mare logofăt la 1641. Unul dintre Beldimani zis „Filip monahul” a devenit episcop .
Alexandru Beldiman, mare vornic al Moldovei a fost cunoscut posterităţii mai ales pentru că scrisese „Jalnica Tragodie” unde descrisese suferinţele moldovenilor din timpul revoluţiei eteriste şi după aceasta. Un alt Alexandru (Beldiman) născut la 1826, partizan al Unirii Principatelor fusese prefect de poliţie al Bucureştilor sub Cuza Vodă. Urmaşii beldimanilor pot fi întălniţi atât în România cât şi în alte ţări precum: Franţa, Anglia, Germania şi S.U.A.

Familia boierească Bogdan era o veche familie boierească din Moldova, cunoscută din secolul al XVI-lea. Documentar, cel mai vechi boier din familie este menţionat într-o listă cu boieri moldoveni între 1432 şi 1451, unde-l aflăm pe stolnicul Bogdan (conf. Lui Octav Lecca, autorul lucrării „Familii boiereşti române”) sau pe Ion Bogdan, mare sluger şi vornic între 1574 şi 1599. Alt strămoş exista pe la 1552 în timpul lui Vodă Lăpuşneanu (iar un zapis din Iaşii anului 1600) de unde aflăm că Alexandru fiul Tudosiei, vinde pe Ursul ţiganul lui Grigore Bogdan pentru 15 galbeni .
Un descendent al lui Grigore Bogdan este la 1679 Bogdan, jicnicerul decapitat de Ghica Vodă (la a treia domnie), alături de alţi doi boieri cu care comploase împotriva lui. Fiul jicnicerului George devine hatman şi ginere al lui Constantin Cantemir .
La 1756 un Ion Bogdan devine mare logofăt şi ginerele lui Dumitraşcu racoviţă, după ce fusese vornic al Ţării de Jos la 1753 pe timpul lui Matei Ghica şi mare logofăt al Moldovei pe timpul lui Ion Callimachi .
La 1777, Manolache Bogdan devenit mare boier sub Ghica Vodă Grigore şi mare vornic, moare decapitat la 18 august 1778 din porunca lui Constantin Moruzzi Vodă, alături de biv-vel spătarul Ioan Cuza, ambii acuzaţi de vicleşug şi pâri la poartă la adresa fostului domn Grigore Ghica Vodă .
Dumitrache Bogdan, fiul acestuia fusese căsătorit cu Smaranda Rosetti şi avuseseră o fiică pe nume Maria, viitoarea soţie a hatmanului Teodor Balş şi doi băieţi, Manolache şi Lascăr, ultimul o mare figură (de pomină) a veacului XIX la Iaşi. Manolache era spătar şi decedase ca urmare a unui accident la moşia sa Gâdinţi. El fusese însurat cu Anica Ghica Chefal şi avusese trei fii : Lupu, Leon însurat cu Lucia Kogălniceanu fiica marelui om politic şi Geoarge însurat întăi cu Margareta Rosetti, apoi cu Maria Alecsandri, fiica „bardului” de la Mireceşti .
Lascăr Bogdan (1800-1832) cu studii la Viena ajunsese polcovnic (colonel) în armata Moldovei, unde însă nu stătuse mult. Fusese căsătorit de trei ori şi mare crai al Iaşului. Conspirase împotriva lui Milail Sturdza şi fusese arestat şi exilat la Măcin. De-a lungul timpului fusese comisar pe lângă trupele ruseseşti, respectiv austriece, în timpul ocupaţiilor militare străine a Moldovei şi mai târziu senator sub Carol I .
Conform arborelui genealogic Mona & Florian-Ghika, familia nu mai are descendenţi pe linie masculină .

Familia boierească Boşotă Etimologia cuvântului după Haşdeu este că ar fi format din baş şi particula otă. Conform lui C. Sion în „Arhondologia Moldovei” ar fi din ţăranul Toader Başotă ridicat la şi făcut hatman de Alexandru Lăpuşneanu. În timpul domnilor movileştilor Başteştii erau boieri mari şi foarte bogaţi .
Aflăm din cronici că başoteştii au fost mari dregători domneşti, hatmani, pârcălabi, spătari, postelnici logofeţi, vornici mărunţi sau veliţi .
Aflăm că vornicul Andrei Başotă era în februare 1824 spătar. Acesta avea o fiică pe nume Raluca, măritată cu Alecu Foresco .
Ultimul mare boier Anastasie Başotă fusese foarte bogat, deţinuse dregătoria de mare logofăt, iar în anul 1836 cea de mare hatman. El înfiinţase o fundaţie ce-i poartă şi astăzi numele, pentru finanţarea unui liceu pentru copii de ţărani fără posibilităţi materiale la Pomârla-Dorohoi. Fundaţia fusese înzestrată cu terenuri agricole foarte întinse şi păduri din exploatarea cărora urma să fie finanţată funcţionarea şcolii. A murit fără urmaşi (băieţi) după 1860, având doar o singură fiică (Elena), măritată cu cneazul George Cantacuzino, guvernator al Basarabiei .

Familia boierescă Callimachi Faimoasa familie Callimachi, care a dat patru domnitori în Moldova, dintre care trei au domnit de câte două ori a lăsat totuşi puţine urme în Iaşi, aceasta pentru că domnitorii Callimachi (socotiţi fanarioţi) deşi erau de origine moldovenească, îşi aveau principala reşedinţă la Constantinopole, iar în Moldova puţine rude boiereşti cunoscute şi care nu au prea deţinut multe dregătorii. Totuşi destule fiice ale domnitorilor Calimachi dar şi ai callimachilor botoşăneni s-au măritat cu boieri foarte cunoscuţi, contribuind şi astfel ca familia Callimachi să devenină tot mai prezentă în nobilimea Moldovei .
Două imobile de mari dimensiuni din secolul al XIX-lea. amintesc astăzi ieşenilor de celebra familie a callimachilor, nume grecizat, provenind din cel moldovenesc Călmaşul, originar din nordul Moldovei (ţinutul Dornelor) de unde proveaneau aceştia şi dintre care unul şi-a grecizat numele în Callimachi şi din care se trag foştii şi actualii Callimachi, tot astfel precum un alt Calmaşul (frate cu cel dintăi) şi-a polonizat numele în Calmuschi din aceştia decurgând cunoscuta familie a boierilor Calmuschi (sau Calmuţki) care avusese moşii în Moldova (de vest), dar mai ales în Basarabia unde exista tot prin secolul al XIX-lea o foarte bogată şi cunoscută familie Calmuţki .
A mai existat o opinie cam fantezistă că familia s-ar trage dintr-un oarecare Filip Calimaki originar din Florenţa pe la finele secolului XV-lea. şi venit în Polonia ca preceptor devenit favorit al regelui Albrecht şi consilier intim. Istoricul Xenopol însă, demontează această ideie demonstrând că datele acestea sunt eronate, familia Callimachi, fiind de origine pur moldovenească .
Primul înaintaş cunoscut ar fi Vasile Călmaşul, născut prin 1640, însurat cu Arvunia cu care a avut un fiu pe nume Teodor Călmaşul, vornic de câmpulung (moldovenesc) pe la 1720 şi însurat cu Ruxandra, fiica lui Grigore Ghica domnul Moldovei. Împreună ei au avut două fete şi trei băieţi (Gavril, Ion şi Dumitraşcu). Gavril (1689-1786) a devenit mitropolitul Moldovei, după ce fusese întâi mitropolitul Tesalonicului între 1758-1786. A zidit catedrala Sfântul Gheorghe din Iaşi (Mitropolia Veche) .
Celălalt frate „Ion”, cu studii la Lemberg (Lvov), stabilit la Constantinopole a devenit între 1758-1760, la vârsta senectuţii, primul domnitor al Moldovei din această familie, din a cărei ramură se trag şi ceilalţi domnitori Callimachi .
Astfel Grigore Callimachi a domnit între 1760-1764 şi 1766-1769, Alexandru Vodă Callimachi a devenit domn al Moldovei între 1795-1799, urmat de fiul său Scarlat Callimachi, ultimul reprezentant domnesc al acestei familii, care întâi a „domnit” (formal) în 1806, apoi între 1812-1819, ca în anul 1821 să fie numit domn în ambele principate româneşti, dar fără a prelua efectiv domnia, datorită izbucnirii revoluţiei eteriste care l-a şi dus la arestare şi moarte (de apoplexie), datorită implicării fratelui său Ion (dragoman al Moldovei) în mişcarea revoluţionară grecească. La aflarea arestării şi a uciderii de către turci a fratelui său, Scarlat a căzut din picioare mort .
Din ramura lui Dumitraşcu, fratele domnului Ion Callimachi şi a mitropolitului Gavril a continuat ramura din Moldova a callimachilor. Astfel Dumitraşcu (1705-1758), devenit vel-ban, primise prin hrisov domnesc al lui Grigore Ghica în dar moşia Stânceşti din ţinutul Botoşanilor, care fusese deţinută de-a lungul timpului de familia boierilor Callimachi. Un reprezentant al familiei şi anume Teodor Callimachi trăitor între 1836-1894, se va deplasa la Constantinopol împreună cu Costachi Negri, pentru a anunţa oficial dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn şi a obţine firmanul de întărire a acesteia de către sultan. Apoi Teodor Callimachi va deveni reprezentant al lui Cuza la Belgrad .
Familia a dat şi alţi vestiţi urmaşi care au intrat în analele istoriei şi culturii române .

Familia boierească Cantacuzino Prima jumătate a veacului al XIX-lea. a fost şi perioada de glorie a familiei Cantacuzino (Paşcanu), a căror familii având drept capi pe cei doi fraţi Cantacuzino: Mihalache şi Dumitrache şi un alt Cantacuzino (Lazăr Cantacuzino) s-au impus în capitala Moldovei prin reşedinţe somptuase, în care se ducea o viaţă mondenă strălucitoare .
Familia Cantacuzino are o origine celebră, a căror strămoş a fost împăratul de la Constantinopole Ioan Cantacuzen care a trăit între 1295 şi 1383 şi care a domnit de la 1347 până la 1358, despre care se spunea că s-ar trage dintre vechii eroi ai Greciei antice. Ioan l-a avut coimperator pe fiul său Matei între anii 1355-1357. După alte cinci generaţii, între 1515 şi 1578 trăia la Constantinopole, Mihai Cantacuzino care trecuse la islamism devenind Şaintanoglu şi avusese şase copii din care trei băieţi, între care Dimitrios din care s-a tras fostul domnitor al Moldovei Dumitraşcu Vodă cantacuzino care a domnit în două rânduri (1674-1675 şi 1684-1686) şi Andronic care a fost mare vistiernic al Moldovei între 1553 şi 1601. Andronic forţat şi el să devină musulman a refuzat şi a fost ucis de turci, astfel fii săi Constantin şi Iordache s-au retras definitiv în principatele româneşti formând cele două mari ramuri cunoscute ale cantacuzinilor munteni din Constantin şi moldoveni din Iordach . Ramura moldoveană Iardache s-a despărţit şi ea în două subramuri şi anume una numită Deleanu şi cealaltă Paşcanu. Ramura muntenească a cantacuzinilor a mai dat doi domnitori cantacuzini şi anume: Ştefan care a domnit între 1714-1716 şi Şerban între 1678 şi 1688 .
În urma trecerii lor prin viaţă a cantacuzinilor moldoveni care au deţinut de-a lungul timpului importante dregătorii domneşti, ne-au rămas numeroase consemnări în scrierile timpului şi mai multe edificii (vile-palat cu destinaţie de locuinţe), care prin arhitectură, dimensiuni sau vechime dau şi astăzi farmec oraşului, prin încântarea ochiului, urmată eventual printr-un simplu exerciţiu de imaginare a evenimentelor care s-ar fi putut desfăşura în curţile sau între zidurile acestora din perioada lor de glorie şi despre care vom afla câte ceva în continuare .
Famila Cantacuzino s-a extins în diferite ţări ale Europei, ramuri importante ale acestei familii existând în Rusia, Elveţia, Germania (Bavaria) unde trăiesc şi astăzi numeroşi urmaşi ai acestora .

Familia boierescă Catargi Familia Catargi a fost o binecunoscută familie boierescă şi a dat Moldovei numeroşi dregători, iar mai târziu după Unire şi un prim ministru al Principatelor Unite, care a murit în funcţie ca urmare a unui asasinat. Familia ar fi de veche origine zice-se tătărască (conf. Lui Octav George-Lecca, în lucrarea sa „Familii boiereşti române”), sau după alte opinii vreun strămoş al familiei ar fi fost vreun negustor sau crescător de catâri, de unde „catârgi” porecla devenită nume. Numele de Katargiu îl întâlnim întâi în Muntenia, unde apare prima dată pe un document din 15 iulie 1604 din vremea lui Radu Şerban Basarab în care se făcea vorbire de Ioan Katargiu vel-spătar, apoi pe vremea lui Mihnea Vodă Radu unde aflăm de marele ban Ienache Katargi la 1616 .
În anul 1633 după mazilirea lui Leon Vodă Tomşa din scaunul Munteniei, boierii se împărţiseră în două partide în una intrând şi Katargiu Ienache care-l sprijină pe Radu XI, cealaltă sprijinindu-l pe aga Matei Basarab din Brâncoveni. Întrând Matei Basarab în Bucureşti întră în luptă cu mercenarii celeilalte partide, zdrobise pe adversari la 26 octombrie pe câmpia de la Dudeşti, silind astfel pe cei învinşi să fugă, între aceştia aflându-se şi banul Ienache Katargiu. Cum fugarilor li se confiscaseră averile, Ienachi şi Nicolaie Katargiu se refugiaseră în Moldova la curtea domnitorului Vasile Lupu, unde Ienache primise rangul de vel-postelnic al Moldovei. Altă ramură a familiei rămâsese în Muntenia între care Gheorghe Katargiu, care figurează într-un act la 8 mai 1624 în timpul domniei lui Alexandru Coconul .
Apoi Ienache primise însărcinarea să negocieze căsătoria domnitorului Vasile Lupu cu o cercheză, sarcină grea pe care o îndeplineşte .
De-a lungul timpului catargii moldoveni vor deţine permanent mari dregătorii domneşti. Pe la 1831 Iordache Catargi era mare vistriernic care i-a avut fii pe 1. Ştefan Catargiu, 2. Lascăr Catargiu (1823-1893), 3. …….. Catargiu
Mai târziu în vremea Principatelor Unite cunoscutul Barbu Catargi (1807-1862), şeful partidului conservator din timpul lui Cuza, orator de frunte din ramura Valahă a catargiilor, fusese asasinat la 8 iunie 1862, pe când se afla în trăsură cu prefectul poliţiei N. Bibescu. Înainte de 1700, unul dintre catargi (Apostol), trecuse în Rusia unde crease o nouă ramură .

Familia boierescă Conache Înaintaşul conăcheştilor era conform pomelnicului bisericii din Ţigăneşti, Anghel Conache mare comis al Moldovei, căsătorit cu Paraschiva Venin, care se va călugări în 1719, după mari suferinţe legate de jaful tătărăsc al Ţării de Jos a Moldovei, după catastrofala bătălie cu turcii a lui Dimitrie Cantemir împreună cu Petru cel Mare, ocazie cu care fiul ei Ion Conache fusese capturat de tătari şi „tăiat” la Gura Oaiei, moşia Drăgăneşti .
Alt fiu al soţilor Anghel şi Paraschiva, a fost Costache Conache, mare agă, apoi vel-comis sub Mihai Racoviţă în anul 1716, respectiv în 1717. În timpul cât fusese agă la Iaşi, Costache Conache a fost cel care l-a avertizat pe Mihai Racoviţă privind pericolul reprezentat de apropierea oştilor lui Ferentz Eman, care doreu ca printr-o acţiune care astăzi s-ar numi de „comando” să răpească pe domnitor cum fusese răpit domnul de la Bucureşti de trupe austriece tot cam în aceeaşi perioadă şi a luptat împotriva lui alături de domnitor înfrângându-l pe Ferentz. O parte din oştenii scăpaţi din măcelul ce a urmat prădară apoi din răzbunare casele din Iaşi ale lui Conache .
Fiul său pe nume tot Costache, era la 1763 mare paharnic al Moldovei, pe timpul lui Grigoare Callimachi şi mare spătar sub Constantin Mavrocordat la 1789. Fiul său Manolache Conache fusese succesiv: mare vornic, biv-vel vornic al Ţării de Jos, apoi din nou Vornic la 1802 şi l-a avut fiu pe Costache Conache care devenise mare logofăt. Familia ajunsese să posede imense averi, iar acest ultim Costache Conache (născut la 14 octombrie 1777), locuia de obicei la moşia sa de la Ţigăneşti (judeţul Galaţi), citind şi scriind poezii. Începuse a scrie poezii prin 1802, fiind considerat primul poet al Moldovei .
Trupul lui Costache Conache, decedat la 4 februarie 1849, odihneşte alături de soţia sa Smaranda, născută Donici (fosta prima soţie a lui Petrache Negri, mort la 1824) şi de alţi membrii ai familiei (Manolache Conachi cu Ecaterina fosta lui soţie), în biserica familiei din Ţigăneşti (cu hramul Sfântul Nicolaie), ctitorită de dânsul. Costache Conache avusese un singur urmaş şi anume binecunoscuta Ecaterina Conache (Cocuţa), devenită Vogoride-Conache după căsătoria ei cu Nicolaie Vogoride, cunoscutul caimacan al Moldovei, atunci când s-au falsificat masiv alegerile pentru Divanul ad-hoc, care a fost silit apoi să le repete la protestul energic al unor mari puteri europene, ocazie cu care unioniştii deveniseră cel mai important partid politic al Moldovei. În această situaţie, Cocuţa Vogoride-Conache, deşi soţie de caimacan cu perspectivă de a deveni doamna Moldovei, s-a dovedit o unionistă convinsă şi activă, s-a implicat substanţial în acţiunile unioniştilor, determinând de fapt succesul compromiterii alegerilor falsificate de soţul ei caimacanul Nicolaie Vogoridi şi astfel ajungerea la putere a partidei unioniste, a lui Alexandru Cuza domnitor al Moldovei şi apoi şi al Munteniei, prefigurând Unirea Prncipatelor .

Familia boierescă Ghika (din Moldova) A fost una dintre familiile de mare celebritate a Moldovei secolului XVIII şi XIX .
Marile familii boiereşti Ghika din Moldova şi Ghica din Muntenia, aveau origine comună, strămoşii lor (aromâni) trăgându-se din Albania. Primul său înaintaş cunoscut şi anume Matei Ghica (1565-1620), a sosit în principate însă din Constantinopole. Fiul său George (Gheorghe) a fost primul din familie care a devenit domnitor, dintre cei zece pe care i-a dat celebra familie şi care au domnit în 25 rânduri în principate .
George Ghica a domnit în Moldova între 1658-1659, după care de alte două ori în Valahia. Lui George îi urmează Grigore Ghica (al II-lea.) care a domnit de trei ori în Moldova şi de două ori în Valahia, urmat apoi de Scarlat Ghica, Matei Ghica şi Grigore (al III-lea) Ghica . Toţi aceşti domnitori au domnit în ambele principate o dată sau de mai multe ori. Grigore Ghica (al II-lea.) a murit tragic (decapitat la Iaşi de către trimisul special al sultanului otoman, supărat pentru că acesta protestase pentru cedarea de către Imperiul Otoman a Bucovinei către Austria .
Din acest Grigore Ghica al III-lea au rezultat cele două binecunoscute mari ramuri boiereşti ale ghiculeştilor (cea valahă şi moldovenească) .
Dacă ramura din Muntenia se trage din Dimitrie (1758-1803), fiul lui Grigore Ghica (al III-lea.) apoi ramura Ghika din Moldova se trage din Ecaterina măritată Sulgeoglu (sora lui Grigore Ghica) a cărei fii (nepoţii lui Grigore Ghica al III-lea), Gheorghe şi Costache au dat naştere celor două cunoscute subramuri ghiculeşti a Moldovei care şi-au schimbat numele în Ghika cu „k” spre a se deosebi de ramura valahă a ghiculeştilor .
Din căsătoria lui Costache cu Maria Cantacuzino-Deleanu, a rezultat ramura care a dat pe Grigore Ghika (al V-lea) care a domnit în Moldova între 1849-1857, şi celelalte subramuri, Ghika – Comăneşti, Ghika – Deleni, Ghika – Şerbeşti, Ghika – Budeşti, Ghika – Trifeşti, Ghika – Kefal şi Ghika – Brigadier care au trăit în Moldova veacului al XIX-lea.
Familia ghikuleştilor din Moldova, dar şi cea din Valahia s-a dovedit de-a lungul timpului mari patrioţi, conducători înţelepţi şi eficienţi şi demni de toată stima, s-au considerat şi s-au comportat ca români deşi domnitorii Ghica dinainte de 1821, s-au impus în principate pe filieră fanariotă .
Un ultim reprezentant al acestei mari familii cu adevărat celebre şi emblematice pentru ţările române, a fost vrednicul de pomenire, monseniorul Vlademir Ghika, tot un urmaş al ghikuleştilor moldoveni, născut în 1873 la Constantinopole şi mort la 17 mai 1954 în închisorile comuniste (la Jilava), ca martir al credinţei creştine (romano-catolică), acesta astăzi fiind în curs de sanctificare de către Vatican .

Familia boierescă Kogălniceanu Pe primul strămoş cunoscut al familiei, îl aflăm lo finele veacului al XVII-lea., acesta fiind Sandu Kogălniceanu originar de la Kogâlnic (Basarabia). Fiul lui Sandu Kogălniceanu era în 1730 vel-căpitan şi apoi vel-pitar prin 1735. În 1763, un Nicolai (Kogălniceanu) era pitar la visterie .
La 10 octombrie 1766, îl aflăm pe Enache Kogălniceanu (fiul lui Vasile), cunoscutul cronicar, spătar şi vel-stolnic. Constantin Kogălniceanu frate cu Enache fusese medelnicer, visterie (1758-1861) în timpul lui Ioan Callimachi, apoi stolnic şi serdar la Chişinău înainte de 1785. Alţi urmaşi ai kogălnicenilor au avut diferite dregătorii precum Ioan Kogălniceanu, jicnicer şi vornicel, Ilie Kogălniceanu care a trăit între 1787-1856 a fost căminar, agă, postelnic etc.
Cel mai cunoscut din familie a fost Mihail Kogălniceanu (1817-1892), cu studii în Germania, care fusese aghitant domnesc pe vremea lui Mihalache Sturdza, istoric de frunte şi profesor la Academia Mihăileană, scriitor participat la mişcarea revoluţionară de la 1848 şi mare unionist, mare orator şi om politic, membru al divanului ad-hoc, ministru de interne, de externe şi prim ministru .
Avusese doi fii şi fiică şi anume: Constantin, născut în 1855, fost deputat şi consul al României la Ismail, Vasile Kogălniceanu, născut la 1863 fost deputat, ziarist etc. şi o fată pe nume Lucia, mare figură a Moldovei celei de a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea .

Familia boierească Hrisoverghi este o veche familie din Moldova, după unele păreri ar putea fi de origine grecească, dar nu a fost nedovedită .
Prin 1602 este pomenit un strămoş Hrisoverghi, pârcălab de Neamţ, împreună cu boierul Vasile Codrescu. Pe la 1700, în timpul celei de a doua domnii a Ducăi Vodă, era membru al divanului marele comis Manolache Hrisoverghi. Acesta avusese un fiu, pe Enache Hrisoverghi, devenit stolnic care avusese trei fii care au fost :
Alexandru ajuns spătar, Grigore, postelnic şi proprietar al moşiei Deleni şi Nicolaie mare vornic al Moldovei prin 1816. Acest Nicolaie căsătorit cu o Rosettească a avut şi el trei urmaşi şi anume :
Pe vornicul Vasilică Hrisoverghi, pe Alecu Hrisoverghi (1811-1837) poet talentat şi traducător din autori francezi (despre care vom mai aminti în următoarele pagini şi pe Manole Hrisoverghi căsătoriat cu fiica lui Şubin, nepoata lui Grigore Vodă Ghika, fost şi el mare vornic .
Ultimul reprezentant al familiei, a fost Manoil Hrisovergh, decedat în anul 1899 fără urmaşi pe linie masculină. Acesta avusese doar o fiică pe nume Maria .

Familia boierească Racoviţă este o veche familie boierească cu origine moldovenească, cunoscută întăi cu numele de Cehan, încă din secolul XV, unde s-a distins în războiele lui Ştefan cel Mare, primind drept răsplată moşii, pe care familia le-a stăpănit .
Constantin Sion ne informează că străbunii familiei se numeau Cehan, dar că numele de Racoviţă provine dintr-o poreclă, căci strămoşul său, (fiul lui Petre Cehan) s-a născut când părinţii săi Petre şi Ileana, se aflau pe drum în bejenie, astfel mama sa l-a născut în „fundul Racovei” (jud. Vaslui), iar pentru pomenirea situaţiei a fost botezat „Racoviţă”. Acest Racoviţă, a dat naştere unei noi şi mari ramuri a familiei Cehan, dar care s-a numit Racoviţă-Cehan şi apoi doar Racoviţă. Petre Cehan se află înmormântat alături de soţia sa în biserica ctitorită de ei (Sfânta Precista) de la Boldeşti-Neamţ, iar fiul său, primul Racoviţă la mănăstirea Dobrovâţ, după ce fusese logăfăt la 1634 şi mare logofăt la 1653 .
Racoviţă-Cehan a avut doi fii Ion (Ioniţă) şi Nicolaie ambii cu numeroase demnităţi boiereşti de-a lungul timpului. Din ramura lui Ion au rezultat şi cei trei domnitori Racoviţă Mihai şi fii săi Constantin şi Ştefan Racoviţă, plus ramura valahă a familiei .
Mihai Racoviţă a domnit de trei ori în Moldova şi de două ori în Valahia (cam 17 ani), Constantin a domnit de patru (câte două ori în fiecare principar românesc) iar Ştefan a domnit şi el o dată în Valahia .
În timpul domniei lui Grigore Ghica (pe la 1727) marele vornic Radu Racoviţă (1708-1762) va fi numit vel-jicnicer, tatăl va fi confirmat său ca hatman iar cumnatul său (Bogdan) va fi numit medelnicer, ca apoi (acelaşi Radu Racoviţă) să fie numit în funcţia de mare încredere de staroste de Cernăuţi .
Sub Ion Mavrocordat, la 1743 devine mare vistier al Moldovei. Pe fratele său Dumitraşco Racoviţă stabilit în Valahia, unde se va dezvolta o altă ranură a racoviţeştilor îl aflăm pe la 1782 mare vornic, la 1775 mare logofăt, iar un fiu al său Dumitraşco (sau Dumitrache), mare paharnic la 1783 şi la 1814 mare vornic al Valahiei sub Vodă Caragea .
Ştefan Racoviţă Voievod fusese principe al al Valahiei între 1764 şi 1765. Nepotul său Iancu Racoviţă s-a călugărit devenind părintele Meletie, devenit arhiereu la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi, unde prin osârdia lui Mihai Racoviţă şia sa s-a înfiinţat prima bolniţă din Iaşi .

Alt urmaş Gheorghe Racoviţă, născut în 1839, politician şi mare proprietar la Iaşi, l-a avut fiu pe Emil Racoviţă (născut la 1868), mare speolog, ajuns doctor în ştiinţe, cunoscut mai ales prin participarea la cunoscuta expediţie de explorare antarctică efectuată cu nava Belgica în 1897 .
Dacă ramura lui Ioniţă se pare că nu mai are urmaşi pe linie masculină, apoi ramura lui Nicolaie are urmaşi şi astăzi, astfel aflăm din genealogia Mona & Budu Florian Ghyka, că există de exemplu un urmaş Milan Mathieu, născut la 31 martie 2007 .

Familia boierească Rosetti Conform scriitorului memorialist Radu Rosetti în ale sale „Amintiri”, familia Rosetti (sau Ruset) se trage din Lascaros Rosseto, mare logofăt al patriarhului (de la Constantino-pol), atestat la 1629, când a semnat alături de patriarhul Chiril un act care atesta legitimitatea copiilor lui Radu Mihnea. El era căsătorit cu Bella, fiica lui Ioan Cantacuzino, agentul lui Mihai Viteazul la Ţarigrad .
Lascaris a avut doi fii : Constantin şi Antonie. Antonie a venit în Moldova şi care a devenit la 1675, domnul Moldovei. A fost conforun domn drept şi milostiv. A avut trei fii şi două fiice. Cei trei fii se numeau Alecu, Ioan şi Iordache. Din Ion (Ioan) se trag roseteştii din Ţara Românească şi din Alecu (Alexandru) se trag cei din Moldova, care au ajuns la o deosebită faimă. El a avut un fiu (cuparul Constantin) se pare fost marinar, cupar pe vremea lui Vasile Lupu (conform lui Dimitrie Cantemir în Istoria Ieroglifică), care trăise la Ţarigrad în mare vază şi a avut cinci fii. Al doilea fiu (Iordache), a ajuns în Moldova, unde a fost „stăpânul” acesteia timp de un sfert de veac (conform lui Radu Rosetti) .
Iordache şi fratele său Manolache au murit în Moldova la 1718, respectiv la 1717 şi de aici se trag două ramuri împortante ale roseteştilor din Moldova. Irina Buhuş soţia lui Manolache, a murit la 1713 fiind îngropată în biserica lui Ştefan cel Mare din Borzeşti pe Trotuş .
Familia Rosnovanu se trage tot din Roseteşti, primul dintre ei fiind Iordache Roset – Rosnovanu, supranumit de Ion Neculce „matca tuturor răutăţilor”, boier moldovean putred de bogat şi care la moartea sa la 1718, lăsa cea mai mare avere teritorială care s-a văzut vreodată în Moldova, „înmulţită cu japca”, conform celor prezentate de Radu Rosetti. Prin urmaşii săi : şase fete şi cinci băieţi s-au întemeiat familiile roseteştilor din Roznov, Soleşti, Bălăneşti, Ciorteşti şi Pribeşti .
Andrei este cel care întemeiază ramura Rosetti – Rosnovanu la Roznov (jud. Neamţ de astăzi) .

Familia boierească Sturza Familia Sturza (sau Sturdza), de fapt mai multe ramuri cu urmaşi comuni, este probabil cea mai vestită familie boierească a Moldovei veacului al XIX-lea., dacă nu din chiar ambele principate (Moldova şi Ţara Românească) .
De origine veche italiană, dacă ar fi să ne luăm după Octav Lecca că familia provine dintr-un Stroza, Stuzza etc. ajuns în secolul al XII-lea. pe meleagurile noastre cu ocazia cruciadelor sau dintr-un Sturdza aut Sturzelius (comes), care era pe la începutul veacului al XV-lea cancelar şi ambasador al curţii imperiale a Germaniei la dieta de la Varşovia, ori de origine pur moldovenească după Constantin Gane şi nu numai .
Au mai fost încercări de ale unor sturzeşti din veacul al. XIX-lea. de a încerca impunerea unei origini fanteziste a familiei, din conţii maghiari Sturzo (prin voievodul Turzo), nerecunoscută însă de comisia de specialitate imperială de la Viena, la care apelaseră .
În vremea lui Alexandru cel Bun, este menţionat în documente marele logăfăt Alexandru Sturza care făcea o călătorie la Constantinopole .
În vremea lui Alexandru cel Bun, este menţionat în documente marele logăfăt Alexandru Sturza care făcea o călătorie la Constantinopole .
Între 1546-1548, hatmanul Sturza (născut la 1490), este numit părcălab de Hotin, iar în 1552, devine mare portar al Sucevei, apoi hatman sub Iliaş Voievod, când este numit de polonezi „Sturza magnus Dacia procuratorus”. Fiul său Dumitru Sturza ajunge şi el mare vistiernic apoi hatman al Moldovei între 1613-1615 şi mare portar al Sucevei, dar fusese apoi decapitat de Ştefan Tomşa Vodă, după ce se revenise de la Istambul unde fusese împreună cu postelnicul Bou şi logăfătul Beldiman unde uneltiseră împotriva voivodului Moldovei .
Pe la 12 martie 1609 îl aflîm pe Kneazul Bărboi (Sturza) mare vornic al Moldovei .
Întreaga perioadă a evului mediu şi pînă la 1849, boierii sturzeşti din diferitele ramuri ale familiei sunt mereu prezenţi în istoria Moldovei, aceştia deţinând importante funcţii dregătoreşti, dar şi doi domni deasemenea foarte importanţi în istoria Ţării aceştia fiind Ioan Sandu Sturza, primul domn pământean de după fanarioţi (1822-1828) şi Mihail Sturdza un domn cu o neobişnuit de lungă domnie (aproape 15 ani), (1834-1849) foarte prezentă în diferitele documente (interne şi internaţionale) ale timpului, intens controversată, dar de un real progres pentru Moldova, care o domnit înţelept în vremuri foarte tulburi, dar care a fost considerat şi un campion al corupţiei în Moldova care avea „mare tradiţie” în acest sens. A existat şi o ramură muntenească a sturzeştilor dar care nu a ajuns la o aşa mare notorietate precum cea din Moldova, care se situa între cele mai importante familii boiereşti ale Ţării, precum Ghika, Balş, Beldiman, Cantacuzino şi Rosetti.
Deasemeni această familie, cu mari ramificaţii genealogice, a dat, afară de numeroşi dregători şi mulţi oameni de cultură, fiind mereu prezentă în istoria Moldovei şi apoi a României din vechi timpuri, până în perioada contemporană .

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 ianuarie 2013 în Uncategorized

 

Calatorie in Craciunul de-acum un veac

Ioana Parvulescu . „In secolul 19, oamenii mai stiau sa se bucure”. Prozatoare de mare talent, pasionata de felul in care traiau romanii in secolele trecute, a publicat doua carti pline de farmecul zapezilor de-altadata: „Intoarcere in Bucurestiul interbelic” si „In intimitatea secolului 19”

– Interesul pentru viata romanilor din secolele trecute s-a concretizat in doua carti de-a dreptul pasionante. Daca te-ai putea intoarce alaturi de eroii tai, in trecut, ce Craciun ti-ai alege?
– Pe cel din secolul 19. Pe la 1870-80, sa zicem, oamenii stiau sa se mai bucure, sufletul lor era el insusi un fel de sarbatoare, Craciun si Anul Nou la un loc: avea in el acei fiori de asteptare, ca atunci cand presimti ca se va intampla ceva bun si abia astepti. A venit secolul 20, au inceput tristetile nedefinite, neincrederea, pesimismul, crizele. Si, mai ales, au fost tot mai multi insi care s-au inchis sub carapace. A inceput o anume rusine fata de sentimentele pozitive, socotite naive, au inceput sa se insinueze in jurnalele interbelice pasiunile negative: gelozii, resemnare, invidii, complexe, singuratati, teama, caci omenirea traise cel mai mare razboi.
– Cum petreceau oamenii in secolul 19? Exista vreo asemanare cu ce se intampla azi?
– Sigur, era si-atunci o febra a sarbatorii. Spre sfarsitul secolului, existau reclame in ziare, la tot felul de bunatati pentru mesele festive, la „vinul de Champagne” si bomboanele de „socolata”. Capitala se umplea de tarabe si chioscuri amenajate de Primarie, unele erau pe cheiul garlei, altele in Cismigiu. Aici se vindeau cadouri, Casa Capsa oferea reduceri, la fel unele magazine de jucarii, pentru ca adultii, sa zicem Vasile Alecsandri sau C.A. Rosetti, mureau de placere cand cumparau jucarii. Si m-am mirat cat de perfectionate erau papusile, aveau deja mecanisme care sa le faca sa se miste singure sau sa scoata sunete, erau puse in trasurici…
– Ce delicatese existau la marile case? Ce bauturi erau pe masa de Revelion?
– De pilda, branzeturi din toata gama frantuzeasca de lux, de la Roquefort la Brie, dar si din cele italienesti, apoi piftie de potarniche, sunci de gasca, limba de bivol sau, ce sa mai zic, toata gama de icre si peste imaginabila. Azi nu gasesti asa ceva. Bauturile erau aceleasi ca azi, de la tuica venita de la tara (C.A. Rosetti, sa zicem, o primea de la prietenul lui, Ion Bratianu) pana la bere. Pilsen exista inca de pe atunci, ca si berea Luther, care s-a baut si in interbelic, erau vinuri de lux si nelipsita sampanie Matt. Pe strada se vindeau castane comestibile coapte, care umpleau aerul de arome specifice iernii, iar la Capsa erau castane glasate. Insa existau si cateva lucruri in plus.
– Este curios ca acum o suta si ceva de ani aveau lucruri in plus, nu in minus…
– Da, si ele sunt legate tot de oameni. Oamenii erau extrem de activi in incercarea de a face bine, de-a ajuta, iar sarbatorile erau o buna ocazie. Iulia Hasdeu si mama ei, desi traiau destul de stramtorate la Paris, isi cheltuiau toti banii si petreceau zilele de dinainte de sarbatori cumparand cadouri pentru fetite orfane din Romania. Mama prefera lucrurile utile si pe cele de imbracaminte, fata ar fi vrut sa trimita mai ales papusi si jucarii. Mama Iuliei, sotia lui B.P. Hasdeu, era in Comitetul Femeilor Romane, care se dedica unor asemenea fapte, si ea nu voia sa i se simta lipsa de-acasa, desi nimeni n-o obliga sa faca asta. Dar ideea de a ajuta o aveau cu totii in sange sau, daca nu, erau educati s-o dobandeasca. Organizau la mai toate festivitatile, la baluri, la baluri mascate, la sarbatoriri, si cate o tombola in folosul saracilor, sinistratilor ori orfanilor.
– Dar in afara de gesturile astea frumoase, cum se distrau?
– Senzatia mea e ca si aceste ajutoare erau o distractie si o bucurie. Oricum, le aveau si pe celelalte: cadouri date si primite, mese incredibil de frumos aranjate si de bogate – noi nu cred c-am mai face fata la atatea feluri – si, mai ales, vizite. Vizitele in aceasta perioada erau obligatorii, ele erau cea mai obisnuita forma de… socializare, cum se spune azi, si aveau niste reguli precise. Oricum, sa nu te duci in asemenea vizite sau sa refuzi sa primesti era, nici macar badaranie, ca asta era mai rara, ci o adevarata declaratie de razboi. Daca erai certat cu cineva, acum, intre Craciun si Anul Nou, era momentul sa-ti trimiti cartea de vizita si-apoi, daca primeai raspuns, sa te duci si tu cu un frumos cadou si sa incepi anul cu dreptul, fara povara vechii suparari. Si oamenii nu prea tineau supararea, abia asteptau sa se impace. Pur si simplu se simteau mai bine impacati decat certati. Si, sa nu uit, multi plecau in voiaj, in strainatate, fara sa se teama de zapezi si viscol. Plecau cu trenul. Titu Maiorescu, de exemplu, e unul dintre acesti calatori. Iar tinerii isi agatau sperantele de anul urmator, doreau sa nu treaca timpul fara „a fi facut ceva pentru omenire”, caci erau foarte preocupati sa-si lase o urma in viitor.
– Ce sarbatori erau in secolul al 19-lea ?
– Toate calendarele aveau trecute sarbatorile la inceput, de doua categorii: religioase si nationale, ba uneori, separat, si cele domnesti, adica zile onomastice si aniversari ale Domnului si Doamnei. Fata de cele de azi, dadeau mai multa importanta sarbatorii de Lasata-Secului, adica inceputul postului, si am gasit trecute in calendar si cele 44 de zile de carnaval din ianuarie-februarie, apoi erau importanti Sfantul Gheorghe, la inceputul primaverii, pe 23 aprilie, si Sfantul Dumitru, toamna, pe 26 octombrie, pentru ca atunci era stabilit sorocul cand se mutau toti chiriasii din Bucuresti, care doreau o locuinta mai potrivita, pentru vara sau iarna. In rest, cam ca azi, plus balul de la Palat, cu care incepea anul.
– Sa ne apropiem de epoca noastra si sa ajungem in interbelic. Ce faceau, de pilda, scriitorii in decembrie?
– Toate ziarele si revistele aveau numere speciale dedicate Craciunului si Anului Nou, asa ca multi erau nevoiti sa preceada momentele de tihna cu scrierea de articole si, ca tine, cu interviuri. Nu lipsea din nici un ziar pagina despre semnificatia Craciunului… Iti amintesti ca, deja in schita lui Caragiale, de pe la o mie noua sute si ceva, O cronica de Craciun, gazetarul nu face decat sa traduca un articol din Larousse, care era Internetul de atunci… Intre razboaie erau insa unele voci care voiau lucruri mai originale, dar putine publicatii izbuteau sa gaseasca tonul potrivit. Unele articole seamana izbitor cu cele de azi. Imi amintesc de unul despre cadouri: cum oamenii isi promit solemn sa se ocupe din timp de darurile de Craciun si cum ajung, pana la urma, sa le cumpere tot in ultima zi, cu imbulzeala, cum „domnisoara vanzatoare” incearca sa le plaseze tot felul de obiecte scumpe si inutile. Pe-atunci existau insa celebrii comisionari…
– Cand au aparut?

– In Bucuresti, putin dupa 1900. Intre razboaie erau deja foarte bine organizati si se recunosteau dupa chipiul rosu. Asa ca domnii puteau proceda elegant, trimitand un buchet de flori cu o carte de vizita si o cutie de bomboane. Scriitorii se intalneau de-obicei intre ei. Unii, ca Mihail Sebastian, plecau la munte, la schi, altii faceau bobsleigh, sport foarte la moda prin 1930, si, in fine, cativa aveau fetisul sa inceapa anul scriind. Tinerii traiau mai intens ca oricand, jazz, baruri, dancing, fetele de 17-18 ani aveau o dorinta enorma de a-si trai viata intr-un ritm mult mai rapid, mai liber si mai placut decat generatia parintilor, dar ascundeau asta sub o masca de cinism, si ea la moda. Geo Bogza, la 20 de ani vindea sifoane pe 31 decembrie, in noaptea de Revelion pierdea bani la carti de joc si-apoi avea remuscari. La 21 de ani, tot el trimite, de Anul Nou, vreo 50 de felicitari pe carti de vizita si petrece Anul Nou acasa, culcandu-se la ora 10 seara, caci se mai intampla si asa ceva. La 22 de ani, noteaza in jurnal, in preajma Revelionului, ca vrea sa faca greva foamei impotriva vietii…
– Totusi, cei mai multi romani se distrau de Revelion si, oricum, nu faceau greva foamei.
– Dimpotriva, faceau bilanturi si-si puneau dorinte pentru anul urmator, luau hotarari mari si frumoase.
– Si unii le si implineau…
– Ceea ce va doresc si dumneavoastra, tuturor.

sursa: fromula-as.ro

Felicitare BR

 

Reguli de asociere a mancarurilor cu vinurile

Pentru a intelege interactiunea dintre vin si mancare, trebuie cunoscuti termenii care definesc elementele gustului. Orice fel gastronomic poate contine unul sau mai multe din cele cinci elemente de baza ale gustului: dulce, acru, sarat, amar si umami (un al cincilea element component al gustului, descoperit de japonezi la inceputul secolului, care desemneaza capacitatea proteinica a unei mancari). Aceste nuante isi pun amprenta si asupra gustului vinurilor.

Mancarurile dulci si umami reduc caracterul aromatic al vinurilor, facand textura vinului sa para mai puternica (acida, astringenta si taninoasa). Cele mai amarui sau sarate reduc textura vinului, facand-o mai dulce si mai catifelata, si accentueaza aromele. Umami, cea de-a cincea nuanta a gustului, mai desemneaza si savoarea mancarii. Aceasta nuanta a simtului gustativ se bazeaza pe aminoacizii glutenici si nucleotidele mancarii respective. In 1997, cercetatorii de la Universitatea din Miami, au reusit sa localizeze si papilele gustative care percep umami.

Atunci cand acocierea mancare-vin este echilibrata, fara ca un anumit gust sa fie dominant, caracteristicile vinului raman, in principiu, neschimbate. Dar iata in continuare cateva repere, utile in orice „calatorie gustativa”

Asocierea mancarurilor dulci / condimentate / proteinice (umami) cu vinurile usoare

wine_food_pair_sweet_picMancarurile dulci, condimentate sau proteinice, mai putin sarate, dau vinului o textura mai puternica, mai proeminenta. Vinul va avea un caracter acid si, daca a fost maturat in butoi de stejar, va prezenta si nuante amarui. Vinurile rosii asociate cu astfel de mancaruri vor fi mult mai taninoase. Vinurile recomandate pentru felurile gastronomice dulci, condimentate sau proteinice sunt cele mai usoare, seci, proaspete.

Vinuri albe: Riesling, Gewurztraminer, Viognier, White Zinfandel, Chenin Blanc, Sauvignon Blanc, Chardonnay
Vinuri rosii: Nouveau Beaujolais, Pinot Noir, Sangiovese, Zinfandel, Merlot, Shiraz

Feluri de mancare:

  • mancare chinezeasca, sosuri de stridii, mancare de prune, sosurile dulci-amarui
  • mancarurile mexicane, salsa de fructe, crema de ciocolata
  • pastele cu sos de rosii, crema de ciuperci
  • mancare thailandeza, pui Thai
  • aripioare de pui la gratar cu sosuri dulci,
  • sushi cu scortisoara si wasabi
  • mozzarella, branza Brie, branzeturi afumate

Asocierea mancarurilor proteinice cu vinurile fructuoase, sprintare

wine_food_pair_acid_picAsocierea cu mancaruri mai acide, mai proteinice, va estompa caracteristicile vinurilor, facandu-le mai putin evidente. Consumatorul va percepe mai putina aciditate si mai multa fructuozitate. Pentru ca de obicei aceste mancaruri sunt mai putin sarate, vinurile cu care vor fi asociate nu ar trebui sa fie maturate mai mult la stejar si mai taninoase. La acest fel de mancaruri ar trebui sa se consume vinuri mai proaspete, mai intense aromatic, mai usoare (vinuri fara influenta lemnului), pentru ca si ele la randul lor prezinta o aciditate mai ridicata.
Mancarurile amarui, precum andivele, rucola sau carnurile afumate, pot fi asociate foarte bine cu vinurile mai intense, fara influenta baricului.

Vinuri albe: Pinot Grigio, vinuri spumante, Riesling, Sauvignon Blanc, Viognier, Chardonnay
Vinuri rosii: Pinot Noir, Merlot, Sangiovese, Dolcetto

Feluri de mancare:

  • salatele amarui, astringente, de rucola, spanac, ridichi, cresson
  • pestele mai uleios: sardine, hering, ansoa, macrou, somon,
  • scoici, homari, crab si creveti cu lamaie
  • pestele afumat: somon, sturion, tipar, crap
  • stridii ci otet, ulei sau sos cocktail
  • asparagus cu anghinare si ciuperci
  • sushi cu scortisoare si wasabi
  • prosciutto cu pepene galben
  • caviar
  • branza proaspata de capra

Asocierea mancarurilor echilibrate cu vinurile rosii si albe

wine_food_pictureFelurile care sunt condimentate echilibrat cu sare vor dezvolta arome complexe si pot fi asociate cu o mare varietate de vinuri. Daca cumva un fel de mancare este mai dulce sau proteinic (umami), adaugarea unei nuante mai acide nu pare un lucru iesit din comun, practica des intalnita in bucatariile din ziua de astazi (sosurile de rosii la care se adauga vin sau otet, sau somonul afumat caruia i se adauga suc de lamaie). Aceste feluri culinare dezvolta foarte multe arome si nu reactioneaza in asocierea cu vinurile cu aciditate mai scazuta, Mancarurile cu continut de sare mai moderat pot fi asociate cu majoritatea soiurilor de vin.

Vinuri albe: Pinot Grigio, Gewurztraminer, Chenin Blanc, Riesling, Sauvignon Blanc, Chardonnay
Vinuri rosii: Pinot Noir, Merlot, Shiraz, Zinfandel, Sangiovese, Cabernet Sauvignon

Feluri de mancare:

  • carnurile prajite, sotate sau facute la gratar, mancarurile de pui, fructele de mare
  • preparatele murate in sare: masline, capere, sunca, lamaile in saramura, branza de tip Feta
  • sosurile mai acide, albe sau rosii, pe baza de: mustar, lamaie, otet balsamic etc.
  • carna de vita sau pui cu lamaie si capere,
  • supe, tocanitele, ostropelul
  • branzeturile Cheddar, Gruyere, Fontina

Asocierea deserturilor cu vinurile dulci

wine_food_pair_dessert_picDeserturile reprezinta un tip de mancare desprins din prima categorie de mai sus. In mod normal, majoritatea deserturilor sunt dulci si vor fi asociate cu vinuri dulci. Chiar si tartele de lamaie sau rubarba sunt reechilibrate gustativ prin adaugarea de zahar. De cele mai multe ori, se cere a fi servite cu vinuri mai dulci decat deserturile, deoarece se echilibreaza reciproc. Aciditatea va deveni mult mai pronuntata atunci cand sunt servite vinuri dulci la desert. Daca vinul este mai dulce decat desertul, consumatorul nu va sesiza aciditatea vinului la fel de mult. De cele mai multe ori se crede ca dulceata vinului se va asocia foarte bine cu cea a desertului, insa acest lucru este gresit. Vinul va fi simtit ca fiind mai putin dulce si mai vioi.

Vinuri: Recioto, Madeira, Sherry, Port, Muscat, Riesling, Santo, Sauternes, Tokaji, Ice Wine

Deserturi:

  • ciocolate, creme de ciocolata, prajiturele de ciocolata, trufe
  • cremoase, placintele de branza, inghetata
  • deserturile de fructe: mere, citrice, zmeura
  • desrturile cu nuca si caramel, tartele cu alune
  • torturi, prajiturele, produce de patiserie

autor:Vali Ceafalau

sursa: vinul.ro

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 4 decembrie 2012 în Despre bauturi

 

Etichete: , , , , , ,

Politetea in restaurant

Exista cateva reguli de baza pe care trebuie cunoscute inainte de o cina romantica, la restaurant. Afla cateva reguli de baza pentru a face o impresie placutala fiecare iesire in oras la masa.

Daca ai ales un local unde se mananca bine si este apreciat si de cunoscutii tai, nu trebuie sa te mire faptul ca este mereu aglomerat. Pentru a te asigura ca vei gasi o masa libera, s-ar putea sa ai nevoie de o rezervare din timp. Inainte de a „testa” un nou restaurant, este bine sa te interesezi de mancare si ambianta. Nu trebuie sa te jenezi sa intrebi despre aceste lucruri.Nu este lipsa de bun simt nici daca te interesezi, prin telefon, de preturile practicate.

Daca nu vei face acest lucru, e posibil sa regreti si sa treci prin momente mai putin placute. Nu uita ca si restaurantele modeste pot oferi mincaruri rafinate si atmosfera placuta. Exista restaurante de diferite categorii pentru orice buzunar. Tinuta trebuie sa fie adecvata momentului. Trebuie sa ai in vedere posibilitatea ca exista restaurante care nu accepta clienti imbracati in jeansi.

In general, cea mai potrivita tinuta pentru serile petrecute la restaurant este cea eleganta, clasica. Daca ai hotarat sa mergi intr-un local mai modest, unde te vei simti in largul tau intr-o tinuta mai lejera, nu are sens sa te imbraci la patru ace. La intrarea in restaurant, barbatul deschide usa femeii, lasand-o sa treaca in fata, pentru a intra prima. Primul care intra in local este barbatul, pentru a feri doamna de privirile indiscrete ale celorlalti si pentru a cauta o masa libera. Cand sunteti intr-un local, trebuie sa va comportati cu bun simt, fara a atrage atentia asupra dumneavoastra. Trebuie sa respectati obiceiurile localului. Daca restaurantul are si garderoba, nu va temeti sa lasati hainele. Daca le veti aseza pe spatarul scaunului nu veti face o impresie placuta. De asemenea, trebuie sa stiti ca unele restaurante au zone speciale pentru fumatori si sa respectati acest obicei. La masa se asaza intai femeia, care are prioritate in alegerea locului.

Barbatul trebuie sa ii tina scaunul, dupa care se va aseza pe locul din partea opusa sau alaturi. Daca nu este nici o masa libera, va puteti aseza la masa cu alte persoane, dar numai dupa ce ati cerut, in prealabil, acordul. Meniul trebuie consultat de fiecare in parte, dupa care domnul va da comanda chelnerului. O adevarata doamna evita sa discute cu ospatarul, pe tot parcursul mesei. In timpul mesei, nu priviti insistent vecinii, nu comentati, nu vorbiti sau radeti galagios. Nu veti face decat sa atrageti privirile suparate ale celorlalti. Asezati-va confortabil in scaun. Servetul NU trebuie tinut pe genunchi, ci se foloseste doar pentru stergerea gurii.

La sfarsit, se impatureste frumos si se pune intr-o parte. Daca, in lipsa chelnerului, barbatul serveste bauturile, nu va pune sticla pe masa, ci in frapiera. Vinurile se degusta la inceput de catre domn, care se decide asupra celui potrivit. Daca v-a facut recomandari chelnerul, luati-le in considerare. El ar putea sti, de exemplu, ca pestele merge cu vin alb, friptura cu vin rosu. Reclamatiile nu trebuie facute cu voce tare. Evitati cearta cu chelnerul, adresandu-va direct sefului de sala sau patronului.

sursa: http://www.calificativ.ro/Politetea_in_restaurant-a10140.html

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 26 noiembrie 2012 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

MANCARURI SI BAUTURI preferate de mari scriitori – Ernest Hemingway

Marii scriitori au fost, mulți dintre ei, și amatori de mancaruri bune, unele sofisticate, altele simple, dar rafinate.  Felurile preferate au apărut în scrierile lor, spre a împărtăși posterității bunătățile mult iubite. La noi au excelat în ”scene” gastronomice Nicolae Filimon, Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu și mulți alți scriitori. Nu mai amintesc decât inspiratele versuri descriind poetic mancaruri și bauturi ale lui Păstorel Teodoreanu.

Ernest Hemingway este mai cunoscut pentru preferințele sale pentru bauturi, dar ajungem noi și acolo. Celebrul autor al faimoaselor romane Adio, arme !, A avea și a nu avea, Pentru cine bat clopotele, Bătrânul și marea (Premiul Nobel 1954) descrie prepararea felului său de mâncare preferat, păstrăv la tigaie. Hemingway a descoperit această mâncare pe când se afla la pescuit în Spania, pe raul Irati. I-a plăcut foarte mult și, cu timpul, a devenit expert în gătirea lui. Iată ce scria el: „În afara insectelor, gătitul este cel care poate ruina o ieșire cu cortul. Ideea tuturor despre gătit se rezumă la fript: frige tot și frige-l bine. Lucrul cel mai necesar într-o excursie este tigaia. Exista mai multe feluri de a face păstrăv la tigaie. Unele mai bune, altele mai puțin bune. Cel mai bine este să îl gătești pe cărbuni. Ai nevoie de câteva cutii de Crisco, Cotosuet sau orice grăsime vegetală. Se pune bacon în tigaie și atunci când este făcut pe jumătate  se adaugă păstrăvul în grăsimea încinsă. Acesta trebuie tăvălit prin mălai inainte. Apoi pune baconul deasupra peștelui. Grăsimea acestuia se va scurge peste păstrăv în timp ce se gătește. Păstrăvii trebuie sa fie crocanți la exterior și roz înăuntru, iar baconul să fie făcut bine, dar nu foarte bine”.

Între noi fie spus, eu prefer păstrăv la hârzob, de care cred că Hemingway n-a avut habar !

În ceea ce privește bautura,  numele lui Hemingway este asociat cu cocktailuri celebre. În barul “La Bodeguita del Medio” din Havana, faimosul scriitor obișnuia să bea Mojito. Acest cocktail se face din 4 frunze de mentă, sucul de la una-două lime, tot atâta rom alb și tot atâta apă minerală, plus o linguriță de zahăr. Se pun frunzele de mentă într-un pahar înalt și se toarnă sucul de lime peste ele. Se adaugă zahărul peste ele și cu ajutorul unui pisălog de la mojar se freacă frunzele cu zahărul în zeama de lime până se zdrobesc. Se adaugă fulgi de gheață ori cuburi de gheață, apoi romul și, la sfârșit, apa minerală. Paharul se poate decora cu felii subțiri de lime.

Despre Hemingway se spune că bea 16 pahare de cocktail Daiquiri într-o singură după-amiază, în barul El Floridita.  Aici barmanul pregătea Daiquiri după o rețetă concepută special pentru scriitor. Pe lângă rom Havana Club, suc de lime și zahăr, punea în blender și un strop de suc de grepfrut. O altă variantă înlocuiește sucul de grepfrut cu o linguriță de lichior Maraschino. Prețuirea lui Hemingway pentru cocktailurile cubaneze este mărturisită de el prin cuvintele scrise chiar pe unul din pereții barului La Bodeguita del Medio: “Mojito îl beau în Bodeguita și Daiquiri în Floridita.”

sursa: http://zinnaida.ro/2012/10/21/mancaruri-mari-scriitori/

 
2 comentarii

Scris de pe 20 noiembrie 2012 în Gastronomice

 

Iasul istoric: Viaţa politică din Iaşul de altădată

sursa: http://curierul-iasi.ro/viata-politica-din-iasul-de-altadata-7142

Dezbaterile politice de la sfârşitul secolului XIX înflăcărau spiritele ieşenilor, dar inspirau şi creaţii literare. Sediul Primăriei, situat în spatele statuii lui Miron Costin găzduia discuţiile, de la care nu lipseau junimiştii, dar şi Ion Creangă, pe atunci preot.

 

Clădirea Primăriei (în spatele statuii lui Miron Costin) găzduia dezbateri politice aprinse în anii 1870Dezbaterile politice de la sfârşitul secolului XIX înflăcărau spiritele ieşenilor, dar inspirau şi creaţiile literare. Sediul Primăriei, situat în spatele statuii lui Miron Costin, găzduia discuţiile, de la care nu lipseau junimiştii, dar şi Ion Creangă, pe atunci preot

Iacob Negruzzi, impresionat de atmosfera şi dezbaterile întrunirilor politice la vechea Primărie, le  imortaliza în faimoasa copie după natură, „Electorale”, cu peste 300 de versuri şi publicată în revista „Convorbiri literare” din 15 februarie 1871. Scrisă cu scopul de a-i ironiza pe adversarii săi cât şi pe „profesorii care erau în fruntea mişcării fracţioniste” (George Panu), creiona figurile acestora, numindu-le poreclele, bine cunoscute pe vremea aceea. Dintre oratorii înfierbântaţi nu lipsea tânărul Popa Smîntînă – Ion Creangă, despre care tot George Panu scria că „vorbea frumos” cu „limbajul său colorat” şi era pasionat de întrunirile publice, în care „lua mai întotdeauna cuvântul cu mare succes” întrerupt de capul băcălimii, Năstase Patlagică şi aţâţat de şeful profesorimii, Tiberiu Lehăescu – ultimul întruchipând profesorul de filosofie C. Dumitrescu, iar Năstase Patlagică pe avocatul George Panu aşa cum îi identifică C. Săteanu în volumul  Figuri din Junimea.

Întâlnire cu Creangă

Ion Creangă la vremea primeleor implicări politice

Într-una din paginile Amintirilor de la Junimea tot Iacob Negruzzi, directorul „Convorbirilor literare” şi politician conservator-junimist povesteşte cum l-a cunoscut, la Primărie, pe Ion Creangă: „Liberal în ideile sale politice, el se dăduse cu adversarii noştri din Iaşi, care compuneau aşa zisa «fracţiune liberă şi independentă». Deşi fusese la Şcoala Trei Ierarhi şcolarul lui Maiorescu şi recunoştea acestuia mari calităţi didactice, ca fracţionist el nu ne putea suferi, închipuindu-şi că noi voim să vindem ţara nemţilor şi evreilor. Eu am vorbit cu Creangă pentru întâia oară la o alegere în sala Primăriei de Iaşi. Eram candidat la deputăţie şi discutam în dreapta şi stânga cu alegătorii să mă voteze, stăruind să mă voteze, cînd văd pe un institutor numit Urziceanu în vorbă cu un popă”. Fiindcă institutorul avusese un proces la care avocatul Negruzzi îi obţinuse achitarea, aceasta i-a cerut votul. Intrând în vorbă, Creangă i-a replicat: „N-are a face una cu alta, domnule Negruzzi, d-ta i-ai făcut un serviciu privat şi aici e vorba de trebi publice. Bate dumneata la alte uşi, noi oamenii cei mici votăm pe ai noştri”. Drept consecinţă s-au despărţit furioşi.

Din adversar – partizan

Mai târziu, după ce institutorul Ion Creangă a fost adus la şedinţele Junimii de Mihai Eminescu şi s-au împăcat, povestitorul „alerga prin mahalale făcând o activă propagandă ” pentru editorul „Convorbirilor”. Peste ani, acesta avea să-i recunoască şi meritele: „Creangă era totdeauna un orator iubit în adunări populare şi eu la dânsul m-am gândit când am creat pe părintele Smîntînă în o copie de pe natură, intitulată, Electorale” (Iacob Negruzzi). În sala Primăriei îl întâlnea prin 1880 şi tânărul Th. Speranţia. Institutorul vesel şi sfătos întâmpina alegătorii, povăţuindu-i cu cine să voteze – candidatul său, bineînţeles. Cetăţean progresist şi ordonat, Creangă răspundea la toate chemările timpului, având în faţă ca pe un far interesele obşteşti. Aşa, bunăoară, prin februarie 1886, când se vântura legea monopolului alcoolului, iar cârciumarii, velniţarii, rachierii şi toţi fabricanţii de tării nu voiau să audă de asemenea pacoste şi încălcarea drepturilor cetăţeneşti, strigând pe toate străzile că va creşte cohorta calicilor, datorită închiderii multor dugheni, cine se afla în fruntea adepţilor legii? Ion Creangă. Umblând printre mahalagiii aprinşi, le tălmăcea avantajele, îndemnîndu-i să-şi însuşească legea ce avea să curme negustoria încăpută pe mâinile afaceriştilor şi profitorilor străini de interesele societăţii şi sănătăţii poporului. (Ion Mitican)

………

Iacob Negruzzi, directorul „Convorbirilor” a satirizat dezbaterile politice

„Electorale” la Primărie

Iată cum descria Iacob Negruzzi, directorul „Convorbirilor” şi politician cu trecere, sediul Primăriei şi dezbaterile aprinse:

„În oraşul mic şi paşnic cu stradelele deşarte

Numai piaţa-i animată: oameni mulţi înspre o casă

Care-n mijloc e zidită-naintează şi se-ndeasă

Şi-n grămadă înspre scara cea îngustă dau năvală,

Vrând să intre fiecare cât mai grabnic sus în sală.

Lungă, jos în pod, îngustă, cu ferestrele crăpate

Cu trei, patru bănci ciuntite de părete răzemate

Într-un unghi c-o sobă neagră care, fără de căldură,

Numai fum în loc de pară varsă din batrâna-i gură

Cu un lustru unde-s patru lumânări de spermanţetă,

De la care o lumină galbenă e-mprăştietă,

Împrejur e vuiet mare, toţi vorbesc şi discutează

Şi se mişcă şi se-ndeasă şi se ceartă şi fumează

Şi din toate se cunoaşte că această adunare

Are scopul să decidă de a ţării cauză mare.

Căci, alegători cu toţii, acolo s-au adunat

Ca să vadă ori pe cine au s-aleagă deputat.

 

Întruniri cu „cântec”

Acum sala este plină, prezidentul s-a sculat

Şi mişcându-şi clopoţelul acest fel a cuvântat:

„Domnilor, vă rog tăcere, domnilor, mă ascultaţi!

Noi alegători ai ţării suntem astăzi adunaţi

Să ne sfătuim pe cine deputat trebui ales.

Vedeţi, întrunirea noastră e de mare interes,

Cum v-am spus, eu cred de-aceea că încet şi fără grabă

Trebui să cătăm pe unul care-a şti să fac treabă”…

Strigă-n stânga multe glasuri, însă prezidentul sună

Clopoţelul, şi-i îndeamnă toţi tăcere să păzească

Căci părintele Smîntînă acum vrea să le vorbească.

„Fraţilor!” începe-acesta, mânecele suflecând

Şi potcapul ce-l apasă mai pe ceafă aşăzând,

„Fraţi iubiţi, eu ştiu desigur că voi toţi gândiţi ca mine

Că-n iubita noastră ţară n-ar fi rău să fie bine.

Pentru asta, fără ură şi cu gând împăcăcios

Cum stă scris în evanghelii c-a zis chiar Domnul Cristos

Să fim toţi cu înfrăţire şi ca fraţii să ne-nţelegem,

Dintre noi pe cel mai vrednic, deputat ca să-l alegem.

Însă pentru a-l cunoaşte, nu voim a cerceta

Vârsta lui şi meseria, ci de-şi ţine legea sa

Cum stă scris, dacă posteşte şi de s-a spovăduit,

Dacă dă de paraclisuri şi se-nchină umilit,

Căci trăim ca-n vremi păgâne, oamenii nu mai sunt buni,

Nu mai au credinţa veche ca odată la străbuni.

Preoţii prea mică leafă au, bisericile toate

Chiar în zi de sărbătoare rămân astăzi deşertate

Discul gol e păn în funduri”. – „Ai vorbit destul, părinte”.

Unul curmă din mulţime, „părinteştele-ţi cuvinte

Sus de pe amvon le spune, aici nu se potrivesc”.

“Taci, creştin fără credinţă şi mă lasă să sfîrşesc”.

Încăierări

“E destul”, mai multe glasuri, iarăşi prezidentul sună

Clopoţelul şi-i invită ca să tacă şi s-asculte.

Însă dintr-o parte-a salei se ridică glasuri multe

Care strigă tot mai tare: „Jos, destul, sfinţia ta!”

Altă parte îl susţine: „Sus, părinte, nu te da,

Ei voiesc numai gâlceavă”. Popa cearcă să vorbească

Însă vuietu-i prea mare şi-i silit să părăsească

Locul său de la tribună; iar strigarea nu-ncetează;

Două tabere: în stânga şi în dreapta se formează…

– „Să vorbească, să vorbească!” alţii spun din ceea parte,

– „Jos brânzarul!” ţipă stânga „cârnăţarul fără carte!”

Lehăescu de pe-un scaun strigă: „Daţi în mitocan

Nu-l lăsaţi, căci el insultă pe poporul suveran!”

Nimeni nu se mai aude: printre vuiet şi strigare

Prezidentul clopoţelul mişcă, spune în zadar

C-acest chip de discutare nu ar fi parlamentar

Ş-ameninţă adunarea că şedinţa o ridică:

Nu s-asculte-a lui cuvinte: Lehăescu, Pătlăgică,

Amândoi s-au prins de piepturi; alţii vin în ajutor,

Parte pentru Pătlăgică, parte pentru profesor

Iar când vuietul din sală a sa culme o atinge

Unul plin de perfidie lumânările le stinge.

Întunericul se-ntinde, nu se mai cunoaşte nime

Lehăescu dă-n profesori, Pătlăgică-n băcălime…

Aşa-n luptă sângeroasă ajung toţi până la scară

Şi împinşi unii de alţii se rostogolesc afară.

Acum sala e deşartă: peste locul de bătaie,

Dintr-un nor ce-o ascunsese, ieşind luna cea bălaie

Ea arată printre geamuri a sa faţă argintie

Luminând cu blânde raze câmpul luptei celei vie:

Ochelari, galoşi, căciule, mese, scaune zdrobite,

Clopoţel şi beţe rupte zac pe scînduri răspîndite!.»

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 noiembrie 2012 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,

ODA SARMALEI (Pastorel Teodoreanu)

Cum s-ar defini sarmaua?Vis inaripat al verzei ce-l avu cat a durat
somnul lung metamorfozic in butoiul de murat…

Potpuriu de porc si vaca, simfonia tocaturii,
imn de lauda mancarii, inaltat in cerul gurii.

O cocheta care-si scalda trupu-n sos si in smantana
si se-nfasoara in varza ca in valuri de cadana.

O abila diplomata ce-a-ncheiat o stransa liga
c-o bardaca de vin rosu si-un ceaun de mamaliga.

Oponenta din principiu si un strasnic adversar
pentru tot ce e dieta sau regim alimentar.

Un buchet de mirodenii, o frivola parfumata
ce te-mbie cu mirosuri de slanina afumata.

Locatara principala tine-n spatiu tolerate,
perle de piper picante, boabe de orez umflate.

O prozaica’nnascuta, cum s-o prinzi in prozodie
ca de cand e lumea, porcul n-a citit o poezie.

Un aducator de sete, de bei vinul cu ocaua.
Iata-n cateva cuvinte, cum s-ar defini .. sarmaua !!!

SARMALE IN DOVLEAC
Ingrediente:

  • 500 de grame de carne de porc grasă
  • 500 de grame de carne de vită
  • 200 de grame de slăninuţă afumată (tăiată felii)
  • 2 verze murate
  • 2 linguri zdravene de untură de porc
  • 1 cană de orez
  • 3 cepe
  • 2 ardei graşi
  • 1 ou
  • 1 lingură boia de ardei dulce (opţional, pentru gusturi ardeleneşti)
  • 1 linguriţă de chimen măcinat
  • 2 linguri cimbru uscat
  • 3 roşii
  • 5 linguri pastă de tomate
  • sare
  • piper
Preparare:
Dacă folosiţi o oală de lut, şi bine ar fi să o faceţi, pregătiţi oala corespunzător. Înainte de folosire, oala se scufundă pentru o jumătate de oră în apă rece.
umplutura
  1. Tăiaţi carnea de porc şi cea de vită în bucăți mari şi tocaţi-o. Spălaţi orezul în câteva ape reci. Scurgeţi-l.
  2. Curăţaţi cepele, îndepărtaţi cotorul cu seminţe al ardeiilor. Tocaţi ceapa şi ardeii mărunt.
  3. Topiţi untura într-o cratiţă adâncă (să încapă toată umplutura).
  4. Adăugaţi ceapa şi ardeiul tocat şi sotaţi-le până se înmoaie.
  5. Adăugaţi orezul şi amestecaţi-l bine până devine translucid.
  6. Adăugaţi chimenul măcinat, boiaua de ardei şi rumeniţi-le uşor cu ceapa, orezul şi ardeii.
  7. Luaţi craţiţa de pe foc şi adăugaţi carnea tocată. Amestecaţi bine compoziţia, încorporaţi o lingură de cimbru, asezonaţi cu sare şi piper.
  8. După ce amestecul s-a răcit, încorporaţi oul.
construcţia
  1. Tocaţi o farfurie de varză din frunzele mai groase. Decojiţi şi tocaţi roşiile.
  2. Aşezaţi un pat  de varză fin tocata  pe fundul dovleacului.
  3. Adăugaţi şi câteva feliuţe de slăninuţă.
  4. Aşezaţi câte o foaie de varză în palma deschisă, puneţi câte o lingură de umplutură şi rulaţi: răsuciţi pentru a obţine nişte rulouri, pe care le închideţi la capete ulterior, introducând capetele dinspre exterior spre interior.
  5. “Clădiţi” sarmalele în oală, în straturi succesive, intercalate pe alocuri cu roşii tocate şi felii de slăninuţă pe margine.
  6. După ce aţi terminat, acoperiţi sarmalele cu restul de varză tocată, roşii tocate, bucăţele de slănină şi o lingură de cimbru uscat (ideal ar fi o crenguţă).
fierberea
  1. Porniţi cuptorul .
  2. Introduceţi dovleacul la cuptor.
  3. Fierbeţi sarmalele timp de vreo 4 ore.
  4. Opriţi focul şi lăsaţi oala să  se răcească câteva ore.
  5. Scoateţi oala şi introduceţi-o la rece, într-o cămară sau pivniţă săpată în pământ şi lăsaţi-o să se odihnească până a doua zi.
Cele mai bune sarmale sunt cele de a doua zi (consumate la o zi după fierbere), reîncălzite.
Sarmalele servesc fierbinţi, cu pâine sau mămăligă, smântână grasă şi ardei iute.
 

Sfatul specialistului: vinuri si salate

Text de Marian Timofti, somelier (marian@somelierul.ro)

Proaspete, usor de preparat si de consumat, salatele reprezinta un aliment de baza pentru dieta cotidiana si in special pentru cea din zilele calduroase de vara. La mare cautare, pentru ca in general nu contin prea multe grasimi, salatele au ajuns sa aiba pretul preparatelor din carne, poate si pentru ca reprezinta cea mai buna solutie pentru slabit. Insa numai in conditiile in care sunt corect preparate. Pentru acest lucru trebuie sa fim extrem de atenti la ingrediente. Primul ar fi uleiul de masline, care nu trebuie sa depaseasca trei lingurite pentru o persoana, apoi este otetul (preferabil cel balsamic de Modena). Atentie la sare, pe cat posibil evitati utilizarea ei, la fel cum e recomandabil sa limitati cantitatile de cartofi, porumb si sfecla, care pot produce balonari, in special celor care sufera de colita. Putem face in schimb exces de salata verde, bogata in acid folic, si morcovi, care contin beta-caroten si sunt buni protectori ai mucoasei gastrice. Extrem de versatile, salatele permit tot felul de experimente culinare si tot felul de mixuri. Puteti folosi aproape toate ingredientele din lume, insa trebuie sa fiti foarte atenti la cantitati. Mai ales daca va ganditi la silueta.

Se spune ca salata slabeste. Total fals. Niciun aliment nu slabeste. Pana si telina, pe care unii o considera ca avand calorii negative (adica noi consumam mai multe calorii pentru digestia ei decat aduce telina prin consum) produce un aport de calorii. E insa foarte adevarat ca a consuma salata inainte de masa duce la o buna digestie si la o umplere partiala a stomacului, ceea ce inseamna ca vom consuma o cantitate mai mica din felurile de baza. Carnea in salate este de evitat? Nici vorba, daca folosim o carne de calitate si in primul rand slaba. O asemenea carne este plina de proteine, ori proteinele ajuta la slabit, pentru ca au un proces de digestie mai lung, ceea ce mentine metabolismul activ. In plus, proteina nu ingrasa. O alta problema a consumatorilor de salata este asocierea ei cu apa, in sensul ca, daca tot mananca salata, sa bea mai putina apa, ca sa nu se „umfle”. Sigur, nu e recomandabil sa bei doi litri de apa la o salata care contine numai ingrediente vegetale, insa un pahar de apa nu poate crea probleme. Orice reactie chimica din procesul de digestie utilizeaza apa, iar daca aceasta nu este suficienta, organismul nu va procesa corect alimentele si va reduce metabolismul.

Nu voi mai insista cu beneficiile acestui aliment extrem de prietenos. Le veti descoperi singuri, poate chiar in retetele pe care vi le propun in randurile urmatoare.

ASOCIEREA SALATELOR CU VINURILE

Salatele sunt preparate culinare uneori mai acide, alteori mai proteinice (care au ca ingredient baza pestele sau fructele de mare), lucru ce poate estompa caracteristicile vinurilor, facandu-le mai putin evidente. Consumatorul va percepe in vin mai putina aciditate si mai multa fructuozitate. Unele salate sunt mai putin sarate (ciuperci, sparanghel, anghinare), iar vinurile cu care vor fi asociate nu ar trebui sa fie maturate la stejar, cu un continut ridicat de taninuri. La acest fel de preparate ar trebui sa se consume vinuri mai proaspete, mai intense aromatic, mai usoare, fara influenta lemnului, cu o aciditate ridicata care sa echilibreze pe cea a ingredientelor din salata. Salatele mai amarui, cu andive, rucola, ridichi, pot fi de asemenea asociate foarte bine cu vinurile mai intense aromatic, cu aciditate mare. Printre soiurile albe care merg foarte bine cu salatele se numara Pinot Grigio, Riesling de Rin, Sauvignon Blanc, Viognier, Chardonnay, Feteasca regala, iar la rosii, se pot asocia foarte bine vinurile proaspete din Pinot Noir, Merlot sau Feteasca Neagra.

SALATA DE CREVETI, USOR DE PREPARAT.

Ingrediente pentru 4 persoane: 200 gr. branza proaspata Jocca sau Cottage (perle de branza proaspata), 200 gr. salata mixta, 200 gr. creveti , 2 castraveciori, doua linguri de ulei de masline extravirgin, o ceapa verde, lamaie, o lingura de vin alb sec, sare.

Preparare: Punem putina apa la fiert intr-o oala, adaugam vinul si putina sare si atunci cand fierbe adaugam pentru o jumatate de minut cozile de creveti. Atentie!! Daca ati cumparat creveti congelati, lasati-i doar cateva secunde in apa cu vin si sare). Stoarceti lamaia intr-un castronel, adaugati uleiul si amestecati bine cu o lingura. Mai adaugati putina sare, apoi turnati amestecul peste crevetii calzi si lasati sa se raceasca. Curatati salata, spalati-o si impartiti frunzele in mod egal pe 4 farfurii. Taiati capetele castraveciorilor, apoi feliati-i foarte subtire. Procedati la fel cu ceapa (merge si uscata, dar taiata foarte, foarte subtire), adaugati pe farfurii branza, ceapa, cozile de creveti condimentati cu uleiul ramas si…serviti.

Este vara, un Prosseco, un spumant alb sau rosè, un vin alb sec (Feteasca Alba, Pinot Gris sau un Chardonnay proaspat, fara baric) pot face deliciul acestui simplu fel de mancare. Total exclusa berea.

SALATA MEXICANA CU BRANZA

Ingrediente: 400 gr. Jocca sau Cottage (perle de branza proaspata), 1 avocado copt, doua rosii mici, o ceapa mica rosie, doua lamai, pulbere de ardei iute (o cantitate mica), doua linguri de ulei de masline extravirgin, sare dupa gust (e bine sa folositi foarte putina) si cateva seminte de chimen.

Preparare: curatati ceapa, taiati inele foarte subtiri din ea si le puneti in apa rece. Curatati avocado, taiati-l pe jumatate, scoateti samburele si taiati cubulete din cele doua jumatati. Amestecati uleiul cu sucul de lamaie si turnati peste bucatelele de avocado, ca sa nu se innegreasca. Spalati si taiati rosiile in feliute subtiri. Impartiti cubuletele de avocado in 4 cupe de inghetata, deasupra puneti rosiile, branza si inelele de ceapa, dupa ce ati scos-o din apa si ati uscat-o intr-un prosop de hartie, iar deasupra presarati putina sare si cateva seminte de chimen tinute prealabil in apa. O salata usoara, putin picanta. In loc de vin, recomandam o apa plata.

SALATA DE VARA ROMANEASCA

Ingrediente: 3 cartofi ,4 oua, doua rosii, doi castraveti, ulei de masline extravirgin, o lamaie, cateva frunze de menta proaspete, sare.

Preparare: Cartofii si ouale se fierb, apoi se taie in bucatele. Se adauga rosiile si castravetii, taiate in patratele. Se amesteca apoi cu ouale si cartofii. Se adauga uleiul de masline, sare, lamaie si cateva frunze de menta taiate maruntel. Desi este o salata care contine cartofi… este romaneasca, merita sa o incercam. Alaturi de vinuri albe, tinere, proaspete, cu un grad alcoolic scazut. Demiseci.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 10 septembrie 2012 în Despre bauturi

 

Fotbal si vin

AUTOR: Vali Ceafalau
Publicat la data de: 02 Jun 2010
Rubrica: Life-style, Vinul.ro

Nu se stie de ce, dar fotbalul si vinul nu prea au facut „casa buna” de-a lungul timpului, decat in timpul escapadelor nocturne ale fotbalistilor mediocri, care au dat ocazia galeriilor sa creeze sloganuri de genul „Semeghin, spaima sticlelor de vin”. De asemenea, au mai fost si cateva cazuri in care afaceristi care, dupa ce au prins un pic de „cheag” pe piata vinurilor, si-au incercat norocul – cu mai mult sau mai putin succes – si in fotbal. Exista totusi si exceptii de fotbali sti, oameni din fotbal sau echipe care, direct sau indirect, si-au asociat numele cu un brand de vin sau cu o crama. Va prezentam in continuare cateva exemple:

In pauzele competitionale cauzate de suspendari de tot felul, Adrian Mutu s-a orientat catre vin si nu pentru a-si „ineca amarul”. Cel numit „Briliantul” s-a asociat cu producatorul de vinuri San Felice, din Castelnuovo Berardegne, Italia, si a lansat acum doi ani pe piata vinul „Il 10 di Adrian Mutu”, cu referire la numarul pe care il poarta pe tricou. Potrivit presei italiene, „Il 10″ – gama formata din trei vinuri, unul rosu, unul alb si unul rose – a avut mare succes la publicul din Peninsula, din stocul de 18.000 de sticle vanzandu-se peste o treime la scurt timp de la lansare. De curand, Mutu a anuntat ca va lansa pe piata o un al doilea vin, un supertoscan, numit „L’Inchino” (Plecaciunea), dupa gestul pe care il face catre tribune dupa marcarea unui gol. Vinul lui Mutu s-a vandut cu pretul de 11 euro pe sticla.

Un producator spaniol de vinuri a lansat pe piata la inceputul lunii mai un vin dedicat legendarului fotbalist roman Nicolae Dobrin. Gama, formata dintr-un vin rose, unul alb si unul rosu, va purta numele „Printul din Trivale” si va costa intre 10 si 20 de euro. Producatorul spaniol, mare fan al jucatorului roman ofertat de Real Madrid in anii ’70, a ilustrat etichetele vinurilor cu fotografii ale lui Dobrin in zilele sale de glorie, pe terenul de fotbal.

Clubul de fotbal Steaua Bucuresti a semnat de curand un contract cu Domeniile Ostrov pentru o gama de vinuri care va purta pe eticheta timp de 10 ani emblema clubului. Aceasta asociere nu este deloc intamplatoare, proprietarul Domeniilor Ostrov, Horia Culcescu, fiind un apropiat al lui George Becali, finantatorul echipei de fotbal Steaua Bucuresti. Reprezentantii Domeniilor Ostrov au declarat ca spera ca anul acesta „Vinul Suporterului” (gama formata dintr-un Merlot si Feteasca alba) sa ajunga pe mesele a peste un milion de suporteri.

Alex Ferguson, manager al echipei Manchester United inca din 1986 (!) a anuntat ca dupa ce se va retrage de pe scena fotbalistica se va orienta catre productia si importul de vinuri. Pasiunea lui „Sir Alex” pentru vinuri este de notorietate in Marea Britanie, de-a lungul timpului acesta oferind sticle de vin antrenorilor rivali in valoare de peste 5.000 de lire sterline. Ferguson a declarat ca intentioneaza sa importe vinuri superpremium din Franta, consiliat de criticul de vinuri Robert Parker.

Fostul capitan al Albionului, David Beckham, nu a putut sta nici el departe de lumea vinului. Apropierea s-a produs dupa ce si-a achizitionat domeniul Saint-Vincent din localitatea Bargemon, in Provence. De curand, Beckham a devenit si producator de vinuri, dupa ce i-a facut cadou sotiei sale o crama in Napa Valley, California. Vinul se va numi „Chateau Posh Spice Wine” si va fi destinat consumului casnic, alaturi de prieteni precum: Tom Cruise, Katie Holmes, Seal, Heidi Klum sau Kate Beckinsale.

Un alt pasionat de vinuri este si Jean Tigana, fostul mijlocas al nationale Frantei, care a vandut Chateau Bibia, dupa care a fondat La Dona Tigana Cassis. Vinul produs de Tigana aici este distribuit exclusiv in magazinele Harrods. Tot la capitolul proprietari de podgorii intra si Roman Abramovici, care a cheltuit 10 milioane de lire sterline pe o podgorie toscana, fostul fundas francez Bixente Lizarazu, care detine Chateau Plaisance, locul unde se produce un Grand Cru Saint-Emilion, dar si pre- sedintele clubului Girondins de Bordeaux, Jean- Louis Triaud, care detine Chateau Saint Pierre, Grand Cru Classe, si Chateau Gloria, ambele situate in Saint Emilion.

Nici Diego Armando Maradona nu a stat departe de lumea vinului. Acesta s-a implicat in producerea vinului care-i poarta numele, producatorul Raices de Agrelo din Mendoza lansand pe piata 15.000 de sticle cu numele celebrului fotbalist, la pretul de 20 de dolari.
Roberto Mancini, antrenorul italian al formatiei Manchester City, nu si-a pus numele pe nici o eticheta si nici nu a cumparat vreo crama. Pasiunea s-a pentru vinuri l-a determinat sa faca cateva schimbari in dieta jucatorilor sai, permitandu-le acestora ca inainte de meci sa bea cate un pahar de vin si sa manance o pizza