RSS

Familiile marilor boieri din Moldova veacului XIX

29 Ian

sursa: esuceveanu.ablog.ro

Fig.-1-Negustori-si-boieri-de-rang-inferior-la-1825

Familiile boiereşti În secolul XIX, Iaşul era populat de o largă societate boierească de toate rangurile, între care se distingeau net familiile marilor boieri .
Aceste familii ieşeau în evidenţă în capitala Moldovei, prin reşedinţele lor somptuase (palate sau vile boiereşti), prin luxul interioarelor acestora, la care se adăugau mulţimea slugilor din casă (de menţionat că robia ţiganilor boiereşti era activă până prin 1856) şi vestimentaţia valeţilor. Acestea se completau cu luxoasele trăsuri boiereşti (landouri, caleşti, carete, docare etc.), trase de cel puţin patru cai (până la opt, sau chiar doisprezece, atunci când deplasarea se făcea pe mari distanţe, vreme rea şi drumuri proaste), straiele vizitiilor şi ale arnăuţilor de pază (cum sunt astăzi body-guarzii) şi harnaşamentul cailor (hamurile şi accesoriile acestora) .
Trăsurile scumpe se cumpărau de la Viena, Paris sau Londra, iar cele mai ieftine de la Braşov (aşa-zisele braşovence), cele scumpe putând costa cât o moşie, la care se adăugau bineînţeles caii, harnaşamen-tele, etc. Se poate aprecia că posesorul unei asemenea echipaj era echivalentul unui deţinător de astăzi al unei maşini foarte scumpe (Ferrari; Roll-Royce; Bentley; Lamborghini etc.). Într-o familie de mari boieri atât boierul, cât şi boieroica, dar şi fiii sau fiicele acestora aveau uneori câte o trăsură, dar în famile erau şi altele mai ieftine de „dărvală” (piaţă) .
De menţionat că la aceste aspecte privind mijloacele de transport care caracterizau marile familii boiereşti, se adăugau vestimentaţia acestora, dialogul (în societate) de regulă în franceză şi vestitele baluri boiereşti, pe care le organizau în saloanele palatele lor, sau participarea la recepţii garnisite de mese îmbelşugate, jocuri de noroc pe mari sume de bani (galbeni) şi la spectacolele de teatru sau concerte, la care se adăugau călătoriile în străinătate în scopuri turistice sau pentru tratament medical şi nu în ultimul rând studiile, pe care le urmau fii şi fiicele acestora, în celebre şcoli sau universităţi din Franţa (îndeosebi), Germania, Austria şi rareori Anglia .
Cele mai cunoscute mari familii boiereşti care aveau reşedinţe în Iaşi erau următoarele: familiile Sturzeştilor, Cantacuzinilor, Mavrocordaţilor, Rosetteştilor, Ghikuleştilor, Catargiilor, Moruzzeştilor, Mavrogheniilor, Callimachilor, Balşilor, Conache, Pogor şi a Bogdanilor (fiecare cu mai multe ramuri) .
Aceste familii, care reprezentau adevărata nobilime a Ţării, dădeau tonul vieţii aristocratice a Moldovei din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ei asigurau domnitorii şi marii dregători ai Ţării, dar şi politica, justiţia şi cea mai mare parte din viaţa economică căci în mâinile lor se afla puterea politică, majoritatea resurselor economice şi totalitatea deciziilor importante. Tot aceste familii manevrau şi majoritatea resursele naturale ale Moldovei .
Desigur la aceste familii de mari boieri se adăugau şi cele ale boierilor de ranguri inferioare precum: Alecsandri, Negri, Negruzzi, Kogălniceanu, Donici, Vârnav, Cuza şi alţii, rude aşa-zis „sărace” ale marilor boieri. Aceştia duceau o viaţă mai cumpătată, trăind mai mult la conacele de la moşii, unde erau feriţi de tentaţiile Capitalei. Datorită faptului că-şi administrau personal moşiile şi nu prin interpuşi, precum şi a faptului că desfăşurau şi alte afaceri cum ar fi comerţul sau intermedierile, veniturile lor erau ţinute permanent sub control, fapt care le dădea siguranţă şi independenţă, aşa că aceşti boieri de rangul doi sau chiar trei, ajungeau să-şi permită a-şi trimite fii sau fiicele lor în străinătate pentru studii, sporind simţitor şansele acestora de a accede apoi la înalte dregătorii la domnie, alături de fiii marilor boieri. În timpul studiilor din străinătate, aceştia îşi făceau relaţii, prin faptul că devin colegi şi prieteni cu fiii marilor boieri şi ai marilor negustori din Moldova, dar şi din Muntenia şi chiar din ţările unde aceştia studiau, realizând astfel largi relaţii internaţionale, învăţând mai multe limbi de circulaţie europeană, integrându-se şi în organizaţii internaţionale, precum cele masonice, ajungând cu timpul să şteargă astfel treptat limitele rigide până atunci dintre diferitele ranguri boiereşti, pregătind terenul pentru viitoarele mişcări revoluţionare de mai târziu, care vor duce în cele din urmă la Unirea Principatelor şi la Independenţa Ţării .
În ce priveşte originea nobilimii Moldovei, putem constata o împărţire a boierilor în două categorii şi anume :
– cei de origine grecească – urmaşii celor ajunşi în Moldova ca domnitori fanarioţi impuşi de Înalta Poartă (Turcia) sau sosiţi în Moldova pe filieră grecească ori grecă – fanariotă şi ,
– cei de origine „pământeană” – adică moldovenească sau străini stabiliţi de multă vreme în Moldova şi naturalizaţi ca moldoveni .
Boierii din prima categorie se pot identifica lesne după numele familiei. Aici intrau boierii Cantacuzini, Mavrocordaţi, Mavrogheny, Ghikuleşti, Moruzzeşti şi Şuţeşti .
Boierii Callimachi proveneau din Fanar şi erau sosiţi în Moldova o dată cu primul domnitor fanariot din această familie – Ioan Teodor Callimachi (1758-1761), ei dând trei domnitori în Moldova. Aceşti boieri au fost totuşi moldoveni la origine şi se numeau Călmaşu, o ramură a familiei şi-a grecizat numele în vechime, iar o altă ramură a familiei Călmaşu care a dat şi ea boieri în Moldova şi-a polonizat numele formând familia boierilor Kalmuţchi .
Alte familii boiereşti cum ar fi Lozonschi, Krupenschi, Kazimir sai pisoschi aveau, se pare, origine poloneză ori polonizată, prin îmbogăţirea în timp a unor angajaţi (vătafi în special) ai marilor boierilor originari din Polonia sau Rusia sau Moravia (Krupenschi) .
Boierii Moldovei cu familii de origine “moldovenească”, între care Rosetti, Cuza şi Balş au tot origini de import. Familia Rosetti se trăgea dintr-un oarecare Rosettos, italian grecizat, ajuns apoi pe meleagurile Moldovei pe filieră constantinopolitană, iar familia Cuza, deasemeni de origine italiană grecizată, se trăgea din Coza sau Cozadini; prima familie a dat Moldovei doi domnitori, cealaltă pe primul domnitor al Principatelor Unite, iar ambele au dat o mulţime de dregători domneşti. Familia Balş are şi ea la origine pe un oarecare Balşa sau Baloş, Bălăuş sau Boloş, provenit din Muntenegru .
Familiile boiereşti Sturza, Pogor, Bogdan şi Catargi, ca de altfel şi familiile Negri sau Negruzzi, se pot considera că au origini pure moldoveneşti, atât cât putea să aibă o familie boierească din Moldova evului mediu. Despre Ghikuleşti se ştie că au origine albaneză (aromână), grecizată în Fanarul Constantinopolelui, despre familia Millo că era originară din Franţa, familia Keşco din Lituania, iar familia Cerchez din Georgia .
Totuşi, toate aceste familii se pot considera a fi de origine „pământeană” căci după ce au trăit mai multe generaţii pe pământ moldovenesc, acestea s-au împământenit total prin căsătorii mixte, rezultând urmaşi care s-au dovedit a fi mari moldoveni şi patrioţi. Se poate spune că familiile din marea boierime erau înrudite între ele, mai de departe sau mai de aproape, căsătoriile între veri (de al doilea) fiind frecvente .
Dar numai o parte dintre boierii moldoveni deţineau dregătorii, iar dintre aceştia numai unii le practicau la Iaşi. De obicei boierii cu dregătorii în Iaşi erau şi ieşeni, adică aveau locuinţă în capitală (un palat, o vilă sau o casă mai modestă), la acestea însă se adăugau şi locuinţele boierilor foşti dregători, şi a celor care asipirau la dregătorii, care deşi aveau conace sau palate la moşii deţineau şi o locuinţă la capitală unde puteau gusta din plin deliciul vieţii boiereşti ieşene .
Marii boieri ai Moldovei şi familiile lor însă, erau consideraţi ceea ce astăzi se numesc „persoane publice”, aveau cu toţii reşedinţe la Iaşi şi erau cunoscuţi şi urmăriţi de domnie, de protipedadă, de oficialităţi, de agenţii consulatelor străine şi de întreaga populaţie a oraşului. Aceşti mari boieri fiind şi foarte bogaţi ieşeau în evidenţă atât prin palatele pe care le locuiau, care erau foarte mari noi şi luxoase, prin trăsurile cu care se deplasau, care erau dintre cele mai scumpe şi trase de cel puţin patru cai de rase rare, înzestraţi cu harnaşament deasemeni costisitor. Aceştia atrăgeau toate privirile mai ales când plecau cu caleştile de la palat spre moşii sau către palatele de vară din preajma Iaşului, în străinătate, ori doar spre palatele altor boieri, teatru, sau la biserică pentru vreo ceremonie religioasă .
Totuşi grosul vieţii marilor boieri ai Iaşului din veacul al XIX-lea. se consuma în spatele groaselor ziduri ce împrejmuiau palatele acestora, unde aveau loc întălnirile boierilor la mese festive, la jocuri de cărţi sau la taifasuri femeieşti dar şi ale bărbaţilor, ori la strălucitoarele baluri care se repetau de câteva ori pe an, sau la umbra plantelor din grădinile palatelor atunci când vremea era prielnică .
Afară de marii boieri în iaşi îşi duceau veacul şi boieri de rangul II şi chiar III care erau personalităţi cunoscute ale Iaşilor cunoscute a le capitalei prin cultură, şarm personal, viaşă publică etc.
Iată o scurtă prezentare a unor familii boiereşti mai cunoscute din Iaşul veacului al XIX-lea .

Familia boierească Balş Originea acestei familii este controversată, existând mai multe variante în acest sens :
– una dintre variante menţionează că familia Balş din Moldova ar descinde din familia domnitoare Balşa din Muntenegru ,
– o altă variantă, susţinută printre alţii şi de Haşdeu că familia ar descinde din Balaş, Baloş sau Băluş, cunoscuţi din vechile hrisoave, precum marele paharnic Baloş la 1433 în timpul domnitorului Alexandru cel Bun .
Cert este că Teodor Balşa a avut trei fii Ioan Balos (1530 ?), Toader şi George. Atât Ioan cât şi Toader au fost amândoi mari logofeţi şi odihnesc la Mănâstirea Râşca din Bucovina .
George este menţionat într-un hrisov din 1490, ca boier moldovean al lui Ştefan cel Mare (prin care domnul îi dăruieşte satul Drăguşani). Tot în această perioadă este pomenit şi un egumen al mănâstirii Râşca pe numele Rafael Balş. Genealogia clară a familiei, dovedită printr-un document din anul 1584, începe cu fiul lui Teodor, marele vornic Cristea Balş. Acesta a avut ca soţie pe Eudochia, fiica doamnei Ruxandra, soţia lui Petru Vodă Rareş. Ei au avut cinci urmaşi şi anume : Matei, Vasile, Toader, Lupu şi George. Din Lupu şi George se trag cele două ramuri celebre ale familiei Balş din Moldova. Mare parte dintre membrii familiei Balş au îndeplinit înalte funcţii de dregători şi s-au înrudit cu celelalte mari familii boiereşti ale Moldovei .
– Ramura lui George s-a stins la 24 martie 1837, o dată cu decesul lui Teodor Balş (poreclit Frederik). Toader Balş s-a născut pe la 1760 şi a ajuns pe la sfârşitul vieţii sale, printre cei mai bogaţi boieri al Moldovei .
A îndeplinit înalte funcţii dregătoreşti de vornic, spătar şi mare logofăt şi a avut un rol binecunosct în istoria Moldovei. Bun patriot, s-a străduit să facă bine Ţării şi să fie cât mai corect. Bogat, ambiţios, serios şi bătăios, Balş fusese supranumit Frederik, aluzie probabil la Frederik cel Mare, căruia unora li se părea că-i seamănă, mai cu seamă datorită impozantei sale bărbi şi a stufoaselor sale mustăţi „om măreţ la chip şi la barbă” cum era apreciat .
– Lupu Balş, fiul lui Ionaşcu Balş, fusese logofăt, (conform unor documente din 1617) şi fiul mai mare al lui Cristea Vornicul. A fost căsătorit cu Magdalena, cu care cu care a avut trei copii (conf. unui hrisov din 1610, prin care fostul pe atunci, paharnic Balş, este orânduit să aleagă nişte părţi de moşie). Un urmaş peste ani Lupu marele logăfăt Balş (mort la 1790), figurează prin diferite documente din 1750 şi 1771, foarte bogat, a fost însurat cu Safta Cantacuzino cu care a avut şase copii toţi băieţi, din care trei : George, Teodor şi Constantin, formează fiecare câte o ramură Balş, din care se trag toţi Balşii de mai târziu şi de astăzi şi lasă moştenire prin diată (testament) vizată de chiar mitropolitul Veniamin Costachi, la 21 martie 1809 urmaşilor săi, imensele sale averi între care : nouă moşii în ţinutul Sucevei şi Botoşanilor, douăsprezece moşii în ţinutul Iaşilor, o vie în Copou alte două vii în ţinutul Putnei, două moşii în ţinutul Hârlăului, două la Fălciu, şi lista continuă … Ramura Lupu Balş, a fost cea care a continuat familia Balş până în zilele noastre .
Marea, puternica şi influienta familie a boierilor Balş, foarte bogaţi, având frecvent dregătorii domneşti şi pretenţii la tronul Moldovei, a avut în timp destule şi bogate reşedinţe atât la moşii sau oraşele ţinuturilor, cât şi în Iaşi. Totuşi astăzi la Iaşi, nu se mai cunosc decât două foste reşedinţe mai importante şi o biserică ctitorită de câtre unul dintre vechii balşi şi anume biserica Sfântul Dumitru (sau Dimitrie-Balş) .
Se remarcă că urmaşii balşilor, atât cei din ţară cât şi din străinătate sau împuţinat simţitor numeric, având în vedere mărimea de odinioară a celebrei familii .

Familia boierească Beldiman Familia Beldiman, pe vremuri o mare familie cu prestigiu şi influienţă, cu timpul a mai pierdut din rezonanţă iar urmele sale se găsesc mai mult în vechi scrieri şi mai puţin în actualitate sau cu atât mai mult în clădiri istorice cunoscute. Acestea în mare parte au dispărut fiind demolate, dar totuşi se cunosc în Iaşi două frumoase clădiri de fapt adevărate palate, care găzduiesc una Fundaţia „Apolonia” (din şoseaua Păcurari) iar celelalt „ Palatul Copiilor ” (din strada Săulescu) .
Se spune că familia (Beldiman) se trage din familia conţilor maghiari Beldi din Amanul din Transil-vania, alcătuind familia Beldiman, stabilindu-se în secolul XIV sau chiar mai înainte în Moldova. Documentar familia Beldiman este menţionată la 1412 în timpul lui Alexandru cel Bun şi a lui Petru Rareş la 1527, iar primul mare boier cunoscut cu acest nume, a fost la 1581, marele vornic Gligorie Beldiman. Totuşi se spune că întemeitorul familiei ar fi Nichifor Beldiman, probabil fiu al lui Gligorie, mare logofăt la 1641. Unul dintre Beldimani zis „Filip monahul” a devenit episcop .
Alexandru Beldiman, mare vornic al Moldovei a fost cunoscut posterităţii mai ales pentru că scrisese „Jalnica Tragodie” unde descrisese suferinţele moldovenilor din timpul revoluţiei eteriste şi după aceasta. Un alt Alexandru (Beldiman) născut la 1826, partizan al Unirii Principatelor fusese prefect de poliţie al Bucureştilor sub Cuza Vodă. Urmaşii beldimanilor pot fi întălniţi atât în România cât şi în alte ţări precum: Franţa, Anglia, Germania şi S.U.A.

Familia boierească Bogdan era o veche familie boierească din Moldova, cunoscută din secolul al XVI-lea. Documentar, cel mai vechi boier din familie este menţionat într-o listă cu boieri moldoveni între 1432 şi 1451, unde-l aflăm pe stolnicul Bogdan (conf. Lui Octav Lecca, autorul lucrării „Familii boiereşti române”) sau pe Ion Bogdan, mare sluger şi vornic între 1574 şi 1599. Alt strămoş exista pe la 1552 în timpul lui Vodă Lăpuşneanu (iar un zapis din Iaşii anului 1600) de unde aflăm că Alexandru fiul Tudosiei, vinde pe Ursul ţiganul lui Grigore Bogdan pentru 15 galbeni .
Un descendent al lui Grigore Bogdan este la 1679 Bogdan, jicnicerul decapitat de Ghica Vodă (la a treia domnie), alături de alţi doi boieri cu care comploase împotriva lui. Fiul jicnicerului George devine hatman şi ginere al lui Constantin Cantemir .
La 1756 un Ion Bogdan devine mare logofăt şi ginerele lui Dumitraşcu racoviţă, după ce fusese vornic al Ţării de Jos la 1753 pe timpul lui Matei Ghica şi mare logofăt al Moldovei pe timpul lui Ion Callimachi .
La 1777, Manolache Bogdan devenit mare boier sub Ghica Vodă Grigore şi mare vornic, moare decapitat la 18 august 1778 din porunca lui Constantin Moruzzi Vodă, alături de biv-vel spătarul Ioan Cuza, ambii acuzaţi de vicleşug şi pâri la poartă la adresa fostului domn Grigore Ghica Vodă .
Dumitrache Bogdan, fiul acestuia fusese căsătorit cu Smaranda Rosetti şi avuseseră o fiică pe nume Maria, viitoarea soţie a hatmanului Teodor Balş şi doi băieţi, Manolache şi Lascăr, ultimul o mare figură (de pomină) a veacului XIX la Iaşi. Manolache era spătar şi decedase ca urmare a unui accident la moşia sa Gâdinţi. El fusese însurat cu Anica Ghica Chefal şi avusese trei fii : Lupu, Leon însurat cu Lucia Kogălniceanu fiica marelui om politic şi Geoarge însurat întăi cu Margareta Rosetti, apoi cu Maria Alecsandri, fiica „bardului” de la Mireceşti .
Lascăr Bogdan (1800-1832) cu studii la Viena ajunsese polcovnic (colonel) în armata Moldovei, unde însă nu stătuse mult. Fusese căsătorit de trei ori şi mare crai al Iaşului. Conspirase împotriva lui Milail Sturdza şi fusese arestat şi exilat la Măcin. De-a lungul timpului fusese comisar pe lângă trupele ruseseşti, respectiv austriece, în timpul ocupaţiilor militare străine a Moldovei şi mai târziu senator sub Carol I .
Conform arborelui genealogic Mona & Florian-Ghika, familia nu mai are descendenţi pe linie masculină .

Familia boierească Boşotă Etimologia cuvântului după Haşdeu este că ar fi format din baş şi particula otă. Conform lui C. Sion în „Arhondologia Moldovei” ar fi din ţăranul Toader Başotă ridicat la şi făcut hatman de Alexandru Lăpuşneanu. În timpul domnilor movileştilor Başteştii erau boieri mari şi foarte bogaţi .
Aflăm din cronici că başoteştii au fost mari dregători domneşti, hatmani, pârcălabi, spătari, postelnici logofeţi, vornici mărunţi sau veliţi .
Aflăm că vornicul Andrei Başotă era în februare 1824 spătar. Acesta avea o fiică pe nume Raluca, măritată cu Alecu Foresco .
Ultimul mare boier Anastasie Başotă fusese foarte bogat, deţinuse dregătoria de mare logofăt, iar în anul 1836 cea de mare hatman. El înfiinţase o fundaţie ce-i poartă şi astăzi numele, pentru finanţarea unui liceu pentru copii de ţărani fără posibilităţi materiale la Pomârla-Dorohoi. Fundaţia fusese înzestrată cu terenuri agricole foarte întinse şi păduri din exploatarea cărora urma să fie finanţată funcţionarea şcolii. A murit fără urmaşi (băieţi) după 1860, având doar o singură fiică (Elena), măritată cu cneazul George Cantacuzino, guvernator al Basarabiei .

Familia boierescă Callimachi Faimoasa familie Callimachi, care a dat patru domnitori în Moldova, dintre care trei au domnit de câte două ori a lăsat totuşi puţine urme în Iaşi, aceasta pentru că domnitorii Callimachi (socotiţi fanarioţi) deşi erau de origine moldovenească, îşi aveau principala reşedinţă la Constantinopole, iar în Moldova puţine rude boiereşti cunoscute şi care nu au prea deţinut multe dregătorii. Totuşi destule fiice ale domnitorilor Calimachi dar şi ai callimachilor botoşăneni s-au măritat cu boieri foarte cunoscuţi, contribuind şi astfel ca familia Callimachi să devenină tot mai prezentă în nobilimea Moldovei .
Două imobile de mari dimensiuni din secolul al XIX-lea. amintesc astăzi ieşenilor de celebra familie a callimachilor, nume grecizat, provenind din cel moldovenesc Călmaşul, originar din nordul Moldovei (ţinutul Dornelor) de unde proveaneau aceştia şi dintre care unul şi-a grecizat numele în Callimachi şi din care se trag foştii şi actualii Callimachi, tot astfel precum un alt Calmaşul (frate cu cel dintăi) şi-a polonizat numele în Calmuschi din aceştia decurgând cunoscuta familie a boierilor Calmuschi (sau Calmuţki) care avusese moşii în Moldova (de vest), dar mai ales în Basarabia unde exista tot prin secolul al XIX-lea o foarte bogată şi cunoscută familie Calmuţki .
A mai existat o opinie cam fantezistă că familia s-ar trage dintr-un oarecare Filip Calimaki originar din Florenţa pe la finele secolului XV-lea. şi venit în Polonia ca preceptor devenit favorit al regelui Albrecht şi consilier intim. Istoricul Xenopol însă, demontează această ideie demonstrând că datele acestea sunt eronate, familia Callimachi, fiind de origine pur moldovenească .
Primul înaintaş cunoscut ar fi Vasile Călmaşul, născut prin 1640, însurat cu Arvunia cu care a avut un fiu pe nume Teodor Călmaşul, vornic de câmpulung (moldovenesc) pe la 1720 şi însurat cu Ruxandra, fiica lui Grigore Ghica domnul Moldovei. Împreună ei au avut două fete şi trei băieţi (Gavril, Ion şi Dumitraşcu). Gavril (1689-1786) a devenit mitropolitul Moldovei, după ce fusese întâi mitropolitul Tesalonicului între 1758-1786. A zidit catedrala Sfântul Gheorghe din Iaşi (Mitropolia Veche) .
Celălalt frate „Ion”, cu studii la Lemberg (Lvov), stabilit la Constantinopole a devenit între 1758-1760, la vârsta senectuţii, primul domnitor al Moldovei din această familie, din a cărei ramură se trag şi ceilalţi domnitori Callimachi .
Astfel Grigore Callimachi a domnit între 1760-1764 şi 1766-1769, Alexandru Vodă Callimachi a devenit domn al Moldovei între 1795-1799, urmat de fiul său Scarlat Callimachi, ultimul reprezentant domnesc al acestei familii, care întâi a „domnit” (formal) în 1806, apoi între 1812-1819, ca în anul 1821 să fie numit domn în ambele principate româneşti, dar fără a prelua efectiv domnia, datorită izbucnirii revoluţiei eteriste care l-a şi dus la arestare şi moarte (de apoplexie), datorită implicării fratelui său Ion (dragoman al Moldovei) în mişcarea revoluţionară grecească. La aflarea arestării şi a uciderii de către turci a fratelui său, Scarlat a căzut din picioare mort .
Din ramura lui Dumitraşcu, fratele domnului Ion Callimachi şi a mitropolitului Gavril a continuat ramura din Moldova a callimachilor. Astfel Dumitraşcu (1705-1758), devenit vel-ban, primise prin hrisov domnesc al lui Grigore Ghica în dar moşia Stânceşti din ţinutul Botoşanilor, care fusese deţinută de-a lungul timpului de familia boierilor Callimachi. Un reprezentant al familiei şi anume Teodor Callimachi trăitor între 1836-1894, se va deplasa la Constantinopol împreună cu Costachi Negri, pentru a anunţa oficial dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn şi a obţine firmanul de întărire a acesteia de către sultan. Apoi Teodor Callimachi va deveni reprezentant al lui Cuza la Belgrad .
Familia a dat şi alţi vestiţi urmaşi care au intrat în analele istoriei şi culturii române .

Familia boierească Cantacuzino Prima jumătate a veacului al XIX-lea. a fost şi perioada de glorie a familiei Cantacuzino (Paşcanu), a căror familii având drept capi pe cei doi fraţi Cantacuzino: Mihalache şi Dumitrache şi un alt Cantacuzino (Lazăr Cantacuzino) s-au impus în capitala Moldovei prin reşedinţe somptuase, în care se ducea o viaţă mondenă strălucitoare .
Familia Cantacuzino are o origine celebră, a căror strămoş a fost împăratul de la Constantinopole Ioan Cantacuzen care a trăit între 1295 şi 1383 şi care a domnit de la 1347 până la 1358, despre care se spunea că s-ar trage dintre vechii eroi ai Greciei antice. Ioan l-a avut coimperator pe fiul său Matei între anii 1355-1357. După alte cinci generaţii, între 1515 şi 1578 trăia la Constantinopole, Mihai Cantacuzino care trecuse la islamism devenind Şaintanoglu şi avusese şase copii din care trei băieţi, între care Dimitrios din care s-a tras fostul domnitor al Moldovei Dumitraşcu Vodă cantacuzino care a domnit în două rânduri (1674-1675 şi 1684-1686) şi Andronic care a fost mare vistiernic al Moldovei între 1553 şi 1601. Andronic forţat şi el să devină musulman a refuzat şi a fost ucis de turci, astfel fii săi Constantin şi Iordache s-au retras definitiv în principatele româneşti formând cele două mari ramuri cunoscute ale cantacuzinilor munteni din Constantin şi moldoveni din Iordach . Ramura moldoveană Iardache s-a despărţit şi ea în două subramuri şi anume una numită Deleanu şi cealaltă Paşcanu. Ramura muntenească a cantacuzinilor a mai dat doi domnitori cantacuzini şi anume: Ştefan care a domnit între 1714-1716 şi Şerban între 1678 şi 1688 .
În urma trecerii lor prin viaţă a cantacuzinilor moldoveni care au deţinut de-a lungul timpului importante dregătorii domneşti, ne-au rămas numeroase consemnări în scrierile timpului şi mai multe edificii (vile-palat cu destinaţie de locuinţe), care prin arhitectură, dimensiuni sau vechime dau şi astăzi farmec oraşului, prin încântarea ochiului, urmată eventual printr-un simplu exerciţiu de imaginare a evenimentelor care s-ar fi putut desfăşura în curţile sau între zidurile acestora din perioada lor de glorie şi despre care vom afla câte ceva în continuare .
Famila Cantacuzino s-a extins în diferite ţări ale Europei, ramuri importante ale acestei familii existând în Rusia, Elveţia, Germania (Bavaria) unde trăiesc şi astăzi numeroşi urmaşi ai acestora .

Familia boierescă Catargi Familia Catargi a fost o binecunoscută familie boierescă şi a dat Moldovei numeroşi dregători, iar mai târziu după Unire şi un prim ministru al Principatelor Unite, care a murit în funcţie ca urmare a unui asasinat. Familia ar fi de veche origine zice-se tătărască (conf. Lui Octav George-Lecca, în lucrarea sa „Familii boiereşti române”), sau după alte opinii vreun strămoş al familiei ar fi fost vreun negustor sau crescător de catâri, de unde „catârgi” porecla devenită nume. Numele de Katargiu îl întâlnim întâi în Muntenia, unde apare prima dată pe un document din 15 iulie 1604 din vremea lui Radu Şerban Basarab în care se făcea vorbire de Ioan Katargiu vel-spătar, apoi pe vremea lui Mihnea Vodă Radu unde aflăm de marele ban Ienache Katargi la 1616 .
În anul 1633 după mazilirea lui Leon Vodă Tomşa din scaunul Munteniei, boierii se împărţiseră în două partide în una intrând şi Katargiu Ienache care-l sprijină pe Radu XI, cealaltă sprijinindu-l pe aga Matei Basarab din Brâncoveni. Întrând Matei Basarab în Bucureşti întră în luptă cu mercenarii celeilalte partide, zdrobise pe adversari la 26 octombrie pe câmpia de la Dudeşti, silind astfel pe cei învinşi să fugă, între aceştia aflându-se şi banul Ienache Katargiu. Cum fugarilor li se confiscaseră averile, Ienachi şi Nicolaie Katargiu se refugiaseră în Moldova la curtea domnitorului Vasile Lupu, unde Ienache primise rangul de vel-postelnic al Moldovei. Altă ramură a familiei rămâsese în Muntenia între care Gheorghe Katargiu, care figurează într-un act la 8 mai 1624 în timpul domniei lui Alexandru Coconul .
Apoi Ienache primise însărcinarea să negocieze căsătoria domnitorului Vasile Lupu cu o cercheză, sarcină grea pe care o îndeplineşte .
De-a lungul timpului catargii moldoveni vor deţine permanent mari dregătorii domneşti. Pe la 1831 Iordache Catargi era mare vistriernic care i-a avut fii pe 1. Ştefan Catargiu, 2. Lascăr Catargiu (1823-1893), 3. …….. Catargiu
Mai târziu în vremea Principatelor Unite cunoscutul Barbu Catargi (1807-1862), şeful partidului conservator din timpul lui Cuza, orator de frunte din ramura Valahă a catargiilor, fusese asasinat la 8 iunie 1862, pe când se afla în trăsură cu prefectul poliţiei N. Bibescu. Înainte de 1700, unul dintre catargi (Apostol), trecuse în Rusia unde crease o nouă ramură .

Familia boierescă Conache Înaintaşul conăcheştilor era conform pomelnicului bisericii din Ţigăneşti, Anghel Conache mare comis al Moldovei, căsătorit cu Paraschiva Venin, care se va călugări în 1719, după mari suferinţe legate de jaful tătărăsc al Ţării de Jos a Moldovei, după catastrofala bătălie cu turcii a lui Dimitrie Cantemir împreună cu Petru cel Mare, ocazie cu care fiul ei Ion Conache fusese capturat de tătari şi „tăiat” la Gura Oaiei, moşia Drăgăneşti .
Alt fiu al soţilor Anghel şi Paraschiva, a fost Costache Conache, mare agă, apoi vel-comis sub Mihai Racoviţă în anul 1716, respectiv în 1717. În timpul cât fusese agă la Iaşi, Costache Conache a fost cel care l-a avertizat pe Mihai Racoviţă privind pericolul reprezentat de apropierea oştilor lui Ferentz Eman, care doreu ca printr-o acţiune care astăzi s-ar numi de „comando” să răpească pe domnitor cum fusese răpit domnul de la Bucureşti de trupe austriece tot cam în aceeaşi perioadă şi a luptat împotriva lui alături de domnitor înfrângându-l pe Ferentz. O parte din oştenii scăpaţi din măcelul ce a urmat prădară apoi din răzbunare casele din Iaşi ale lui Conache .
Fiul său pe nume tot Costache, era la 1763 mare paharnic al Moldovei, pe timpul lui Grigoare Callimachi şi mare spătar sub Constantin Mavrocordat la 1789. Fiul său Manolache Conache fusese succesiv: mare vornic, biv-vel vornic al Ţării de Jos, apoi din nou Vornic la 1802 şi l-a avut fiu pe Costache Conache care devenise mare logofăt. Familia ajunsese să posede imense averi, iar acest ultim Costache Conache (născut la 14 octombrie 1777), locuia de obicei la moşia sa de la Ţigăneşti (judeţul Galaţi), citind şi scriind poezii. Începuse a scrie poezii prin 1802, fiind considerat primul poet al Moldovei .
Trupul lui Costache Conache, decedat la 4 februarie 1849, odihneşte alături de soţia sa Smaranda, născută Donici (fosta prima soţie a lui Petrache Negri, mort la 1824) şi de alţi membrii ai familiei (Manolache Conachi cu Ecaterina fosta lui soţie), în biserica familiei din Ţigăneşti (cu hramul Sfântul Nicolaie), ctitorită de dânsul. Costache Conache avusese un singur urmaş şi anume binecunoscuta Ecaterina Conache (Cocuţa), devenită Vogoride-Conache după căsătoria ei cu Nicolaie Vogoride, cunoscutul caimacan al Moldovei, atunci când s-au falsificat masiv alegerile pentru Divanul ad-hoc, care a fost silit apoi să le repete la protestul energic al unor mari puteri europene, ocazie cu care unioniştii deveniseră cel mai important partid politic al Moldovei. În această situaţie, Cocuţa Vogoride-Conache, deşi soţie de caimacan cu perspectivă de a deveni doamna Moldovei, s-a dovedit o unionistă convinsă şi activă, s-a implicat substanţial în acţiunile unioniştilor, determinând de fapt succesul compromiterii alegerilor falsificate de soţul ei caimacanul Nicolaie Vogoridi şi astfel ajungerea la putere a partidei unioniste, a lui Alexandru Cuza domnitor al Moldovei şi apoi şi al Munteniei, prefigurând Unirea Prncipatelor .

Familia boierescă Ghika (din Moldova) A fost una dintre familiile de mare celebritate a Moldovei secolului XVIII şi XIX .
Marile familii boiereşti Ghika din Moldova şi Ghica din Muntenia, aveau origine comună, strămoşii lor (aromâni) trăgându-se din Albania. Primul său înaintaş cunoscut şi anume Matei Ghica (1565-1620), a sosit în principate însă din Constantinopole. Fiul său George (Gheorghe) a fost primul din familie care a devenit domnitor, dintre cei zece pe care i-a dat celebra familie şi care au domnit în 25 rânduri în principate .
George Ghica a domnit în Moldova între 1658-1659, după care de alte două ori în Valahia. Lui George îi urmează Grigore Ghica (al II-lea.) care a domnit de trei ori în Moldova şi de două ori în Valahia, urmat apoi de Scarlat Ghica, Matei Ghica şi Grigore (al III-lea) Ghica . Toţi aceşti domnitori au domnit în ambele principate o dată sau de mai multe ori. Grigore Ghica (al II-lea.) a murit tragic (decapitat la Iaşi de către trimisul special al sultanului otoman, supărat pentru că acesta protestase pentru cedarea de către Imperiul Otoman a Bucovinei către Austria .
Din acest Grigore Ghica al III-lea au rezultat cele două binecunoscute mari ramuri boiereşti ale ghiculeştilor (cea valahă şi moldovenească) .
Dacă ramura din Muntenia se trage din Dimitrie (1758-1803), fiul lui Grigore Ghica (al III-lea.) apoi ramura Ghika din Moldova se trage din Ecaterina măritată Sulgeoglu (sora lui Grigore Ghica) a cărei fii (nepoţii lui Grigore Ghica al III-lea), Gheorghe şi Costache au dat naştere celor două cunoscute subramuri ghiculeşti a Moldovei care şi-au schimbat numele în Ghika cu „k” spre a se deosebi de ramura valahă a ghiculeştilor .
Din căsătoria lui Costache cu Maria Cantacuzino-Deleanu, a rezultat ramura care a dat pe Grigore Ghika (al V-lea) care a domnit în Moldova între 1849-1857, şi celelalte subramuri, Ghika – Comăneşti, Ghika – Deleni, Ghika – Şerbeşti, Ghika – Budeşti, Ghika – Trifeşti, Ghika – Kefal şi Ghika – Brigadier care au trăit în Moldova veacului al XIX-lea.
Familia ghikuleştilor din Moldova, dar şi cea din Valahia s-a dovedit de-a lungul timpului mari patrioţi, conducători înţelepţi şi eficienţi şi demni de toată stima, s-au considerat şi s-au comportat ca români deşi domnitorii Ghica dinainte de 1821, s-au impus în principate pe filieră fanariotă .
Un ultim reprezentant al acestei mari familii cu adevărat celebre şi emblematice pentru ţările române, a fost vrednicul de pomenire, monseniorul Vlademir Ghika, tot un urmaş al ghikuleştilor moldoveni, născut în 1873 la Constantinopole şi mort la 17 mai 1954 în închisorile comuniste (la Jilava), ca martir al credinţei creştine (romano-catolică), acesta astăzi fiind în curs de sanctificare de către Vatican .

Familia boierescă Kogălniceanu Pe primul strămoş cunoscut al familiei, îl aflăm lo finele veacului al XVII-lea., acesta fiind Sandu Kogălniceanu originar de la Kogâlnic (Basarabia). Fiul lui Sandu Kogălniceanu era în 1730 vel-căpitan şi apoi vel-pitar prin 1735. În 1763, un Nicolai (Kogălniceanu) era pitar la visterie .
La 10 octombrie 1766, îl aflăm pe Enache Kogălniceanu (fiul lui Vasile), cunoscutul cronicar, spătar şi vel-stolnic. Constantin Kogălniceanu frate cu Enache fusese medelnicer, visterie (1758-1861) în timpul lui Ioan Callimachi, apoi stolnic şi serdar la Chişinău înainte de 1785. Alţi urmaşi ai kogălnicenilor au avut diferite dregătorii precum Ioan Kogălniceanu, jicnicer şi vornicel, Ilie Kogălniceanu care a trăit între 1787-1856 a fost căminar, agă, postelnic etc.
Cel mai cunoscut din familie a fost Mihail Kogălniceanu (1817-1892), cu studii în Germania, care fusese aghitant domnesc pe vremea lui Mihalache Sturdza, istoric de frunte şi profesor la Academia Mihăileană, scriitor participat la mişcarea revoluţionară de la 1848 şi mare unionist, mare orator şi om politic, membru al divanului ad-hoc, ministru de interne, de externe şi prim ministru .
Avusese doi fii şi fiică şi anume: Constantin, născut în 1855, fost deputat şi consul al României la Ismail, Vasile Kogălniceanu, născut la 1863 fost deputat, ziarist etc. şi o fată pe nume Lucia, mare figură a Moldovei celei de a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea .

Familia boierească Hrisoverghi este o veche familie din Moldova, după unele păreri ar putea fi de origine grecească, dar nu a fost nedovedită .
Prin 1602 este pomenit un strămoş Hrisoverghi, pârcălab de Neamţ, împreună cu boierul Vasile Codrescu. Pe la 1700, în timpul celei de a doua domnii a Ducăi Vodă, era membru al divanului marele comis Manolache Hrisoverghi. Acesta avusese un fiu, pe Enache Hrisoverghi, devenit stolnic care avusese trei fii care au fost :
Alexandru ajuns spătar, Grigore, postelnic şi proprietar al moşiei Deleni şi Nicolaie mare vornic al Moldovei prin 1816. Acest Nicolaie căsătorit cu o Rosettească a avut şi el trei urmaşi şi anume :
Pe vornicul Vasilică Hrisoverghi, pe Alecu Hrisoverghi (1811-1837) poet talentat şi traducător din autori francezi (despre care vom mai aminti în următoarele pagini şi pe Manole Hrisoverghi căsătoriat cu fiica lui Şubin, nepoata lui Grigore Vodă Ghika, fost şi el mare vornic .
Ultimul reprezentant al familiei, a fost Manoil Hrisovergh, decedat în anul 1899 fără urmaşi pe linie masculină. Acesta avusese doar o fiică pe nume Maria .

Familia boierească Racoviţă este o veche familie boierească cu origine moldovenească, cunoscută întăi cu numele de Cehan, încă din secolul XV, unde s-a distins în războiele lui Ştefan cel Mare, primind drept răsplată moşii, pe care familia le-a stăpănit .
Constantin Sion ne informează că străbunii familiei se numeau Cehan, dar că numele de Racoviţă provine dintr-o poreclă, căci strămoşul său, (fiul lui Petre Cehan) s-a născut când părinţii săi Petre şi Ileana, se aflau pe drum în bejenie, astfel mama sa l-a născut în „fundul Racovei” (jud. Vaslui), iar pentru pomenirea situaţiei a fost botezat „Racoviţă”. Acest Racoviţă, a dat naştere unei noi şi mari ramuri a familiei Cehan, dar care s-a numit Racoviţă-Cehan şi apoi doar Racoviţă. Petre Cehan se află înmormântat alături de soţia sa în biserica ctitorită de ei (Sfânta Precista) de la Boldeşti-Neamţ, iar fiul său, primul Racoviţă la mănăstirea Dobrovâţ, după ce fusese logăfăt la 1634 şi mare logofăt la 1653 .
Racoviţă-Cehan a avut doi fii Ion (Ioniţă) şi Nicolaie ambii cu numeroase demnităţi boiereşti de-a lungul timpului. Din ramura lui Ion au rezultat şi cei trei domnitori Racoviţă Mihai şi fii săi Constantin şi Ştefan Racoviţă, plus ramura valahă a familiei .
Mihai Racoviţă a domnit de trei ori în Moldova şi de două ori în Valahia (cam 17 ani), Constantin a domnit de patru (câte două ori în fiecare principar românesc) iar Ştefan a domnit şi el o dată în Valahia .
În timpul domniei lui Grigore Ghica (pe la 1727) marele vornic Radu Racoviţă (1708-1762) va fi numit vel-jicnicer, tatăl va fi confirmat său ca hatman iar cumnatul său (Bogdan) va fi numit medelnicer, ca apoi (acelaşi Radu Racoviţă) să fie numit în funcţia de mare încredere de staroste de Cernăuţi .
Sub Ion Mavrocordat, la 1743 devine mare vistier al Moldovei. Pe fratele său Dumitraşco Racoviţă stabilit în Valahia, unde se va dezvolta o altă ranură a racoviţeştilor îl aflăm pe la 1782 mare vornic, la 1775 mare logofăt, iar un fiu al său Dumitraşco (sau Dumitrache), mare paharnic la 1783 şi la 1814 mare vornic al Valahiei sub Vodă Caragea .
Ştefan Racoviţă Voievod fusese principe al al Valahiei între 1764 şi 1765. Nepotul său Iancu Racoviţă s-a călugărit devenind părintele Meletie, devenit arhiereu la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi, unde prin osârdia lui Mihai Racoviţă şia sa s-a înfiinţat prima bolniţă din Iaşi .

Alt urmaş Gheorghe Racoviţă, născut în 1839, politician şi mare proprietar la Iaşi, l-a avut fiu pe Emil Racoviţă (născut la 1868), mare speolog, ajuns doctor în ştiinţe, cunoscut mai ales prin participarea la cunoscuta expediţie de explorare antarctică efectuată cu nava Belgica în 1897 .
Dacă ramura lui Ioniţă se pare că nu mai are urmaşi pe linie masculină, apoi ramura lui Nicolaie are urmaşi şi astăzi, astfel aflăm din genealogia Mona & Budu Florian Ghyka, că există de exemplu un urmaş Milan Mathieu, născut la 31 martie 2007 .

Familia boierească Rosetti Conform scriitorului memorialist Radu Rosetti în ale sale „Amintiri”, familia Rosetti (sau Ruset) se trage din Lascaros Rosseto, mare logofăt al patriarhului (de la Constantino-pol), atestat la 1629, când a semnat alături de patriarhul Chiril un act care atesta legitimitatea copiilor lui Radu Mihnea. El era căsătorit cu Bella, fiica lui Ioan Cantacuzino, agentul lui Mihai Viteazul la Ţarigrad .
Lascaris a avut doi fii : Constantin şi Antonie. Antonie a venit în Moldova şi care a devenit la 1675, domnul Moldovei. A fost conforun domn drept şi milostiv. A avut trei fii şi două fiice. Cei trei fii se numeau Alecu, Ioan şi Iordache. Din Ion (Ioan) se trag roseteştii din Ţara Românească şi din Alecu (Alexandru) se trag cei din Moldova, care au ajuns la o deosebită faimă. El a avut un fiu (cuparul Constantin) se pare fost marinar, cupar pe vremea lui Vasile Lupu (conform lui Dimitrie Cantemir în Istoria Ieroglifică), care trăise la Ţarigrad în mare vază şi a avut cinci fii. Al doilea fiu (Iordache), a ajuns în Moldova, unde a fost „stăpânul” acesteia timp de un sfert de veac (conform lui Radu Rosetti) .
Iordache şi fratele său Manolache au murit în Moldova la 1718, respectiv la 1717 şi de aici se trag două ramuri împortante ale roseteştilor din Moldova. Irina Buhuş soţia lui Manolache, a murit la 1713 fiind îngropată în biserica lui Ştefan cel Mare din Borzeşti pe Trotuş .
Familia Rosnovanu se trage tot din Roseteşti, primul dintre ei fiind Iordache Roset – Rosnovanu, supranumit de Ion Neculce „matca tuturor răutăţilor”, boier moldovean putred de bogat şi care la moartea sa la 1718, lăsa cea mai mare avere teritorială care s-a văzut vreodată în Moldova, „înmulţită cu japca”, conform celor prezentate de Radu Rosetti. Prin urmaşii săi : şase fete şi cinci băieţi s-au întemeiat familiile roseteştilor din Roznov, Soleşti, Bălăneşti, Ciorteşti şi Pribeşti .
Andrei este cel care întemeiază ramura Rosetti – Rosnovanu la Roznov (jud. Neamţ de astăzi) .

Familia boierească Sturza Familia Sturza (sau Sturdza), de fapt mai multe ramuri cu urmaşi comuni, este probabil cea mai vestită familie boierească a Moldovei veacului al XIX-lea., dacă nu din chiar ambele principate (Moldova şi Ţara Românească) .
De origine veche italiană, dacă ar fi să ne luăm după Octav Lecca că familia provine dintr-un Stroza, Stuzza etc. ajuns în secolul al XII-lea. pe meleagurile noastre cu ocazia cruciadelor sau dintr-un Sturdza aut Sturzelius (comes), care era pe la începutul veacului al XV-lea cancelar şi ambasador al curţii imperiale a Germaniei la dieta de la Varşovia, ori de origine pur moldovenească după Constantin Gane şi nu numai .
Au mai fost încercări de ale unor sturzeşti din veacul al. XIX-lea. de a încerca impunerea unei origini fanteziste a familiei, din conţii maghiari Sturzo (prin voievodul Turzo), nerecunoscută însă de comisia de specialitate imperială de la Viena, la care apelaseră .
În vremea lui Alexandru cel Bun, este menţionat în documente marele logăfăt Alexandru Sturza care făcea o călătorie la Constantinopole .
În vremea lui Alexandru cel Bun, este menţionat în documente marele logăfăt Alexandru Sturza care făcea o călătorie la Constantinopole .
Între 1546-1548, hatmanul Sturza (născut la 1490), este numit părcălab de Hotin, iar în 1552, devine mare portar al Sucevei, apoi hatman sub Iliaş Voievod, când este numit de polonezi „Sturza magnus Dacia procuratorus”. Fiul său Dumitru Sturza ajunge şi el mare vistiernic apoi hatman al Moldovei între 1613-1615 şi mare portar al Sucevei, dar fusese apoi decapitat de Ştefan Tomşa Vodă, după ce se revenise de la Istambul unde fusese împreună cu postelnicul Bou şi logăfătul Beldiman unde uneltiseră împotriva voivodului Moldovei .
Pe la 12 martie 1609 îl aflîm pe Kneazul Bărboi (Sturza) mare vornic al Moldovei .
Întreaga perioadă a evului mediu şi pînă la 1849, boierii sturzeşti din diferitele ramuri ale familiei sunt mereu prezenţi în istoria Moldovei, aceştia deţinând importante funcţii dregătoreşti, dar şi doi domni deasemenea foarte importanţi în istoria Ţării aceştia fiind Ioan Sandu Sturza, primul domn pământean de după fanarioţi (1822-1828) şi Mihail Sturdza un domn cu o neobişnuit de lungă domnie (aproape 15 ani), (1834-1849) foarte prezentă în diferitele documente (interne şi internaţionale) ale timpului, intens controversată, dar de un real progres pentru Moldova, care o domnit înţelept în vremuri foarte tulburi, dar care a fost considerat şi un campion al corupţiei în Moldova care avea „mare tradiţie” în acest sens. A existat şi o ramură muntenească a sturzeştilor dar care nu a ajuns la o aşa mare notorietate precum cea din Moldova, care se situa între cele mai importante familii boiereşti ale Ţării, precum Ghika, Balş, Beldiman, Cantacuzino şi Rosetti.
Deasemeni această familie, cu mari ramificaţii genealogice, a dat, afară de numeroşi dregători şi mulţi oameni de cultură, fiind mereu prezentă în istoria Moldovei şi apoi a României din vechi timpuri, până în perioada contemporană .

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 Ianuarie 2013 în Uncategorized

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: