Biftec tartar
Beef-steak tartare, este un preparat pe bază de carne crudă de vită, tocată mărunt, care poate fi şi marinată în vin sau alcool (whisky sau cognac); de obicei se serveşte cu ceapă tocată fin, capere si verdeţuri, alături de piper negru proaspăt râşnit, cu un gălbenuş de ou crud, pe pâine de secară unsă cu unt.
Deşi există foarte multe poveşti despre legatura acestui preparat cu războinicii tătari din Asia Centrală, nu este de fapt nici o dovadă istorică a consumului acestora de carne crudă, şi, chiar dacă ar fi aşa, nu avem nici o explicaţie pentru apariţia acestei reţete abia la începutul secolului XX. Numele poate veni de la sosul tartar, care îl acompaniază adesea, sau de la ideea că tătarii erau primitivi – de unde şi variantele alternative ale preparatului, boeuf cannibal şi boeuf a l’americaine.
A fost pentru prima oară servit în restaurantul Lavan’s, iar în ediţia din 1921 a Ghidului Culinar al Casei Escoffier apare sub numele de steak a l’americaine, preparat fără gălbenuş de ou, servit cu sos tartar pe margine.
În timp, distincţia între biftec a l’americaine şi variantele sale a dispărut; ediţia din 1938 a Dicţionarului Gastronomic Larousse descrie biftecul tartar drept carne de vită crudă, tocată, cu galbenuş de ou crud, fără nici o menţiune despre sos.
În Belgia se serveşte cu cartofi prăjiţi şi cu multe condimente şi verdeţuri, în Danemarca are multe adaosuri, în Germania carnea poate fi şi de porc, dar fără ou sau capere, varianta mexicană este cu carne marinată în suc de limete sau vin, în Nepal se serveşte cu carne de bivol amestecată cu ulei de muştar, seminţe de fenicul, usturoi pisat şi condimente, în Olanda nu este servit crud, ci sotat puţin în unt, sare, piper şi usturoi, rămânând însa roz în mijloc şi foarte moale, iar în Franta se numeşte tartare aller-retour, carnea fiind puţin friptă, cât să aibă o crustă foarte subţire.
Septembrie, luna tulburelului
Acest început prietenos de septembrie este un timp ideal pentru unul dintre cele mai importante momente din activitatea unui vinificator: culesul. Acum se concretizează munca de pe parcursul unui an de zile, în care viile au fost îngrijite. Tot acum se stabilesc strugurii care au înregistrat cea mai bună performanţă şi care se vor valorifica în vinuri deosebite.
considerat cel mai potrivit mod de a culege strugurii, deoarece nu dăunează nici plantei şi nici strugurilor. Cu grijă, unul câte unul, ciorchinii sunt tăiaţi cu foarfece speciale şi aşezaţi în coşuri sau găleţi de plastic. Ciorchinii nu trebuie rupţi cu mâna, pentru că, astfel, se poate rupe coarda viei, devenind foarte sensibilă la frig. Culesul mecanic, folosind combine de ultimă tehnologie, este foarte avatajos, mai rapid şi efectiv, însă există un factor de risc: ruperea pieliţelor boabelor, care poate duce la oxidarea mustului.
O regulă dictată tot de tradiţie este că via nu se culege pe ploaie. Apa de pe strugurii poate ajunge în must, diluându-l şi scăzând calitatea vinului. O regulă mai puţin ştiută este că strugurii nu ar trebui culeşi nici dimineaţa devreme, când sunt plini de rouă. În schimb, destul de des practicat de vinificatorii cu renume este culesul pe timp de noapte, care protejează strugurii de căldură şi ajută la păstrarea unui nivel scăzut de astringenţă. Uberland, produs din struguri din Podgoriile Recaşului. Inspirat din tehnicile de fabricare a marilor vinuri italiene, Cuvee Uberand este făcut din strugurii care nu sunt culeși atunci când ajung la maturitate deplină, ci sunt doar tăiaţi, lăsaţi să se deshidrateze o vreme în vie, astfel încât mustul să ajungă la un maximum de concentrare.
În mediul rural, culesul viei este un prilej de sărbătoare, în care oamenii se întâlnesc, se sfătuiesc şi se ajută reciproc, pornind de la ideea că vinul trebuie făcut la fel cum este şi băut, cu zâmbetul pe buze şi într-o companie plăcută. Aşadar, pentru cei care se pregătesc de culesul viei, asiguraţi-vă că este momentul potrivit şi bucuraţi-vă din plin de această activitate.
Gabriel Dorobantu in vizita la Bolta Rece
Un prieten vechi si drag ne-a vizitat impreuna cu familia.
Casa Bolta Rece isi asteapta intotdeauna prietenii, indiferent daca sunt celebri sau nu, cu bratele deschise, cu vin rece si cu cele mai bune preparate.
Patricia Kaas la Bolta Rece
„Iubita cântăreaţă a luat cina, marţi seara, 18 iunie, în localul Bolta Rece din Iaşi, acolo unde s-a arătat încântată de preparatele cu specific românesc. La plecare, organizatorii concertului nu i-au mai pus la dispoziţie Mercedesul S Class solicitat de Patricia Kaas pe durata evenimentului, artista având alt mijloc de transport.
Reprezentanţii localului au precizat că după ce s-a delectat cu o tochitură moldovenească, artista a fost aşteptată în faţa restaurantului de Remus Truică, fostul ei amant. Cei doi au plecat ulterior înspre hotelul Bellaria, acolo unde artista a fost cazată.”
Citeste mai mult: adev.ro/moqf5j
Pastorel Teodoreanu – umor si gastronomie
Păstorel Teodoreanu, figură singulară în literatura română, şi-a dedicat viaţa în aceeaşi măsură scrisului şi escapadelor bahice şi gurmande. Avertisment: următoarele extrase din opera sa pot dăuna grav persoanelor fără umor.
Într-o seară banală de iarnă, în Cetatea de Scaun a Iaşilor, îndoliată după Primul Război Mondial, Păstorel Teodoreanu şi un camarad de arme se plimbau agale pe străzi lăturalnice, după ce săvârşiseră un pahar de vin. Coteau pe ulicioare pustii din liniştitul cartier al Tătăraşilor, pentru a nu fi siliţi să-i salute pe ofiţerii nemţi. Purtau încă uniforma Regimentului 24 Artilerie. Deodată, zăresc în pragul bisericii un preot înalt şi, datorită cine-ştie-cărui impuls ancenstral, caută o vorbă de încurajare. „Ce doreşti fiule?“, îl întreabă preotul pe Păstorel. „Să mă spovedesc, părinte. Caut ispăşirea păcatelor şi duhovniceasca sfinţiei tale binecuvântare.“ „Ai ucis?“ „Da.“ „Rău! Nemţi?“ „Nemţi.“ „Îţi place la teatru?“ „Da.“ „Bine! Dar «Moartea lui Mihai Viteazul»?“ „Nu.“ „Rău! Crezi în Dumnezeu?“ „Da.“ „Bine. Dar în Nicolae Iorga?“ „Nu!“ „Rău! Şi de ce nu crezi în Nicolae Iorga?“ „E zălud, părinte, e sărit!“ „Măgarule! Am să te reclam la marele cartier general! Am să te chem la Curtea Marţială! Vei fi împuşcat ca un câine! E o ruşine să mai porţi uniformă! La zid!“ Farsele făcute lui „Iorga Nicolai“ Şi Păstorel Teodoreanu, şi camaradul său o şterg. „Bine, domnule locotenent, cum îţi veni?“, îl întreabă tovarăşul său pe Păstorel. „Dar ce-am făcut?“ „Ăsta nu e popă, domnule.“ „Cum?“ „Ăsta e domnul profesor Iorga. S-a îmbrăcat aşa de frica nemţilor!“ Acesta era Păstorel Teodoreanu, epigramistul, poetul, prozatorul, cronicarul gastronomic, gurmandul, iubitorul şi degustătorul de vinuri şi coniacuri fine, avocatul, cel mai spumos boem al protipendadei epigramiştilor.
Era maestru al jocului de cuvinte! El e spiritul cel mai elevat. De aceea, sunt copleşit când sunt, adesea, comparat cu el. Mircea Ionescu-Quintus
Păstorel Teodoreanu a reprodus, cu măiestria unui comediant, dar cu harul unui erudit, spectacolul vieţii din România interbelică şi postbelică. Era printre oamenii aceia care au vocaţia boemiei şi care, atunci când se găsesc în cârciumă, devin sclipitori, atinşi de aripa zgârcită a geniului. Avea, e drept, o predilecţie aparte pentru ironiile la adresa cărturarului Nicolae Iorga. Acestuia i-a dedicat, pe lângă ridicolul episod numit „Vesela spovedanie“ şi surprins în lucrarea „Tămâie şi otravă“, un întreg volum de ironii, „Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai“, care a văzut lumina tiparului chiar la 9 mai 1931, când Guvernul României era condus de marele istoric. O mostră tonică din spatele copertelor: „În răsboiu-ntregitor,/ Fugind de gloata interlopă,/ Marele învăţător/ A fost mobilizat ca popă“. De ce nu-i plăcea apa de izvor Legendele care s-au ţesut în jurul epigramistului spun că „Strofele cu pelin“ au mobilat întreaga vitrină a unei librării din Iaşi la 10 mai, în ziua în care premierul vizita oraşul. Dar acesta este doar un amănunt, căci Păstorel i-a încondeiat şi pe prieteni, şi pe adversari, şi pe români, şi pe occidentali, dar mai ales pe ruşi. Şi, poate cel mai savuros, s-a luat pe sine în zeflemea, insistând, în cel mai natural mod cu putinţă, pe cea mai importantă calitate a sa: aceea de iubitor de vinuri şi de războinic pătimaş împotriva apei de izvor. „Pentru subtilul amator/ Care-şi respectă al său gât,/ E bună apa de izvor,/ Dar ca uzaj extern. Atât!“ Dar aceasta nu poate fi decât o virtute, căci ştim de la Horaţiu că „N-au să aibă viaţă poemele scrise de băutorii de apă“. Iar întâlnirile cu Păstorel Teodoreanu, indiferent care ar fi fost vârsta interlocutorului, terbuie să fi fost memorabile, căci doar aşa se explică faptul că, după decenii, contemporanii îşi amintesc perfect şi cele câteva secunde petrecute în compania teribilului enolog.
Omul era un drăguţ. Era un gurmand, îi plăceau mâncarea bună şi coniacurile bune. Dar avea o cultură a mesei! Constantin Bălăceanu-Stolnici
Contemporanul epigramist Mircea Ionescu-Quintus a fost fermecat de anvergura intelectuală şi de hazul său. Atât de mişcat încât i-a dedicat, deşi post-mortem, frumoasa epigramă: „Să-nchinăm paharul/ Pentru Păstorel!/ N-a fost nici Cotnarul/ Mai spumos ca el!“. „Păstorel Teodoreanu era maestru al jocului de cuvinte! El e spiritul cel mai elevat. De aceea, sunt copleşit când sunt, adesea, comparat cu el. Memorabilă este celebra lui pledoarie, când i s-a fixat un impozit mai mare decât trebuie pentru câştigurile din avocatură. S-a dus în instanţă, la contestaţie, cu următorul catren: «N-am venit/ Că am venit,/ Am venit/ Că n-am venit.» Superb, ce joc de cuvinte!“, povesteşte politicianul liberal. „Devenise un fel de «Bul㻓 Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici l-a întâlnit pe notoriul epigramist într-un moment delicat din amurgul vieţii acestuia: după ispăşirea a trei ani de închisoare, când l-a îngrijit în calitate de medic. Impresionant moment, spune Bălăceanu-Stolnici. „Omul era un drăguţ! Era mare beţiv. A început să-mi povestească: peste 50% din ceea ce i se atribuia lui ca bancuri nu erau, de fapt, ale lui. Devenise un fel de «Bulă». Era un gurmand, îi plăceau mâncarea bună şi coniacurile bune. Dar avea o cultură a mesei!“, îşi aminteşte academicianul.
sursa: adevarul.ro
Cafeaua „Marghiloman” pentru ora 17
Se spune că Alexandru Marghiloman (1854-1925), om politic, jurist, lider conservator şi unul dintre cei mai mari moşieri ai ţării, era un mare băutor de cafea. Într-o zi, când se afla la vânătoare, a cerut să i se facă una. Nefiind pregătit cu toate cele trebuincioase unei cafele, valetul a improvizat, punând, în loc de apă, coniac. Astfel s-a născut „marghilomana”. După Primul Război Mondial, la Capşa, rafinaţii aristocraţi cereau „un marghiloman”, „două marghilomanuri” sau „o marghilomană”. Tot în acele vremuri, la Hanul lui Manuc, în „Sala Domnească”, unde aveau loc baluri mascate şi serate mondene, la care se serveau platouri cu peşte sau cu felii de friptură rece de mistreţ, însoţite de vin alb sec şi vin negru, cafeaua Marghiloman era la mare cinste.
„Marghilomana” este, de fapt, o cafea turcească, fiartă cu rom sau coniac. Era servită în ceşti foarte mici, fără toartă, cunoscute sub numele de „filigeană”. Cafeaua se fierbea în ibrice aşezate pe nisip încălzit cu cărbuni. În filigeană, boierul Marghiloman adăuga un strop de rom Jamaica sau de coniac foarte fin.
Astăzi, există mai multe feluri de a prepara această cafea, nelipsit din toate fiind romul sau coniacul. La foc mic, se pun la fiert într-un ibric 100 ml de coniac şi două linguriţe de zahăr. Când amestecul dă în clocot se adaugă şi trei linguriţe de cafea. Se trage ibricul, se acoperă şi, după circa 2-3 minute, când cafeaua cade la fund, licoarea rezultată se pune într-o ceaşcă.
Un alt mod de preparare constă într-o ceaşcă cu apă, care se pune la fiert, tot în ibric, cu o linguriţă de zahăr. Când apa dă în clocot, se adaugă romul şi cafeaua. Se serveşte fierbinte, eventual cu un trabuc, o data pe zi, la ora 17.
